Crucea, groapa și-ăla micu’

crucea

Bulgării de pămînt cădeau repede, trași de lopeți. Groparii încălecaseră groapa și înfigeau muchiile ascuțite ale sculelor în grămada de glod aruncat pe-o coastă. Valurile alunecau și se auzeau sec pe lemnul coșciugului. Părintele plecase însoțit de dascăl, lumea se spărsese și se îndrepta pîlcuri-pîlcuri spre ieșirea din cimitir. Vîntul sufla repede și făcea să plîngă salcia de la căpătîi. Firele pomului se împleteau pe crucea de lemn lustruit. Numele scris cu vopsea neagră se lăbărța pe toată lungimea brațelor, călare pe suma anilor de dedesubt. Un mănunchi de lumînări cu flăcări tremurînde își plîngeau ceara la piciorul crucii, picurînd în pămîntul de dedesubt.

Groparii osteniseră. Se opriră și unul din ei scoase un pachet de țigări. Lăsară lopețile să se odihnească, înfipte în restul de pămînt rămas pe buza locului de veci și aprinseră tutunul. Vine de bulgări mici, negri, se scurgeau și picau în golul de dedesubt. O felie de lumină scăpată de după un nor juca peste lucrare. Vîntul ostenise, lăsase salcia în pace, se lăsase însă un pui de frig. Se înfășurară mai bine în bundele ce le purtau pe umeri, lăsară țigările să fumeze fără mîinile pe care le vîrîseră în buzunare. O sticlă cu țuică răsări dintr-o tufă mai într-o parte. Trecu dintr-o mînă în alta și rămase goală pe jumătate. Lucrătorii nu scoteau un cuvînt, respectau groapa și pe cel ce odihnea în ea. Fumară țigările pînă la capăt, mai luară o dușcă, ascunseră sticla în tufă, scuipară în palme și apucară iar cozile sculelor.

Ileana stătea lîngă groapă, cu palma înfășurată pe gîtul crucii celui ce-i fusese bărbat. Privea în jur și nu înțelegea unde se află. Îi văzu pe cei doi de deasupra gropii cum mușcau felii de pămînt și cum îl răsturnau în gaura ce se căsca la picioarele ei. Auzea sunetul lemnului lovit și vedea cum se astupă încet. Coșciugul dispărea bucată cu bucată, mai văzu cîteva clipe o umbră de capac, un colț și după aceea numai pămînt ce urca încet-încet spre față. Ultima urmă din omul ei dispăru sub mînuirile repezi ale lopeților. Acolo, în groapa aia stătea omul ei, omul lîngă care trăsese și la bine și la rău de cînd se luase cu el. Nu mai era. În urechi îi juca vorbele părintelui, “primește, Doamne, pe robul tău…” De ce? Cu ce greșise? Ce avusese Dumnezeu cu omul ei de vrusese atît de mult să nu i-l mai lase? Simți că o lasă picioarele, mîna i se încleștă pe gîtul crucii și lemnul se adînci sub apăsarea chinuită. Își trecu palma peste ochi, o dădu uscată la o parte. Lacrimile i se sfîrșiseră, rămăsese în urmă uscăciunea obrazului și durerea frunții. Își suci privirea în jur, băgă de seamă cimitirul gol, lumea se împrăștiase, care mersese la pomana mortului, care plecase pe la casa fiecăruia. Pădurea de cruci rămăsese cu ea de strajă, cu omul ei din groapă și cu cei doi ce-l astupau și-l lăsau fără lumina zilei. La o mînă de loc mai încolo, pe o bancă sub un pom, ăla micu’, copilul lor, își bălăbănea picioarele și aștepta pe mă-sa. Nu vrusese să-l ia la cimitir, de două zile întreba într-una “ce are tata de doarme și nu se mai trezește?” Nu pricepea, ce să-i zici copilului de trei ani, că tac-su nu mai e printre cei vii? Ce să-nțeleagă? Țîncul se făcuse foc și pară, nu, că vrea și el să meargă cu tata, “toată lumea merge cu tata, io de ce să nu merg?” Cînd îl auzise simțise că-i pică cerul în cap. Se înduplecase dar îl ținuse la o parte, și la cimitir vorbise cu unul dintre slujbașii gropilor să îl țină la o parte. Acum ședea pe bancă și aștepta să se hotărască maică-sa să meargă acasă.

Se stinsese repede. Într-o săptămînă suflase boala în el cum sufli într-o lumînare. Doctorii nu mai avuseseră ce să-i facă. Umblase pe la vreo trei spitale, la ultimul se lăsaseră păgubași, unul dintre felceri îi spusese că nu mai are scăpare. Se ceruse acasă, “să mor în patul meu, nu prin străini”. Ileana încercase să-i mute gîndul, ce nu încercase? Umblase pe la doctori, poate-poate s-o mai putea face ceva. Omul se stingea pe așternutul de spital, în cîteva zile nu-l mai cunoșteai. Din munte de bărbat ce punea ursul jos cu mîinile goale ajunsese de trebuia dus de umeri la doi pași mai încolo. Simțea cum se stinge cu fiecare ceas. În ziua în care plecase dintre pereții spitalului se simțise ușor. Știa că nu mai are mult. Ileana plîngea uitîndu-se cum se căznește să se lase urcat în mașină. Cînd a intrat pe poarta casei s-a oprit puțin și a mîngîiat lemnul. Se gîndi cît mai are pînă l-o lua Cel de Sus cu picioarele înainte.

De murit a murit într-o noapte. Muierea veghea lîngă el. Simțise că se duce. A întins mîna și i-a pus-o pe obraz. „Ileană, eu mă duc.” A mai apucat să se aplece asupra ei și să o pupe pe gură. A pus capul pe pernă și-a închis ochii. Muierea stătea lîngă el, n-a știut să plîngă. Privea la el și nu pricepea. Abia după vreun ceas cînd a înțeles că omul ei nu mai suflă a început să-l zguduie. „Mă, omule, mă, scoală-te că dimineață trebuie să mergi după lemne.” Săraca. Uitase că bărbatul cu care împărțea viața și patul nu mai era. Îl credea zdravăn, în putere, acuș trebuie să meargă la pădure, uite la el cum doarme ca lemnul. A mai trecut încă un ceas pînă a intrat în mintea ei moartea celui de lîngă ea. După aia totul se petrecuse repede. Grijitura, priveghiul, omul ei pe masă între lumînări, părintele, mersul la cimitir trecuseră parcă nici n-au fost. Și-acum stătea la doi metri sub pămînt, cu crucea la cap, în frig. Îi trecură iar prin minte vorbele părintelui, “unde a dispărut toată durerea și întristarea”. Și ea? Cu durerea ei cum rămîne. Îi trecu prin minte de ce n-o pomeni cartea sfîntă și de ăia de rămîn aici pe pămînt. „Cu durerea mea cum e?”

Groapa se astupase. Meșterii ridicară pămîntul într-o movilă lunguiață și-l bătură cu lopețile. Așternură deasupra florile. Ileana privi la ei și simți cum o încearcă un rîs. Să împopoțonezi mormîntul și ăla de dedesubt să nu se bucure de toate florile alea. Nu înțelegea de ce îi trecuse asta prin minte. Trecu iar cu mîna peste față, privi în palmă și văzu că era uscată. Își aduse aminte că nu mai are de unde să stoarcă lacrimi. Vîntul se pornise iar și o pișca de față și-i încrețea colțurile ochilor. Se uită la gropari cum ștergeau lopețile, scoaseră iar sticla și o dădură gata din cîteva înghițituri. Se închinară, se uitară la ea. „Dumnezeu să-l ierte.” Întoarseră după aia dosul și dispărură printre morminte. Rămase singură. Căută cu ochii spre banca pe care stătea ăla micu’, îl văzu cum stă cu obrajii în palme și simți că se bucură că e prea mic și nu pricepe. Coborî iar privirea și băgă de seamă o lumînare care căzuse. Se aplecă să o ridice. O înfipse la loc în mănunchi și dădu să se îndrepte dar simți că nu mai poate. O sfîrșeală caldă îi împînzea genunchii. Mai dădu o dată să se ridice dar tot nu putu. Căzu în genunchi, cu fundul pe călcîie. Înfășură crucea cu mîna și își lipi tîmpla de lemnul rece. Lîngă ochi se întindea numele celui ce odihnea în groapă. Închise ochii, să nu mai vadă, să nu mai simtă arsura cuvintelor vopsite cu negru. Ar fi vrut să plîngă dar nu mai putea. Simțea că se sfîrșește. Deschise gura să zică ceva. Își auzi cu mirare glasul scheunat. Închise buzele și lipi obrazul mai tare.

De ce ai plecat?“, vorbi ea în gînd cu cel din groapă. “N-am fost eu bună pentru tine? Unde te-ai dus?” Vru să spună mai multe, să-l certe, așa cum făcea și pe vremea cînd era viu, lîngă ea, dar gîndul nu o mai ajuta. Cum să-l certe? Om bun, pîinea lui Dumnezeu. Nu putea să-l certe. „De ce mi-ai luat omul, Doamne? Ce ți-a făcut? Ce ți-am făcut eu ca să mă lași singură pe lume? Cu ce ți-am greșit? Aveai pe atîția să iei, tocmai pe al meu ți-ai găsit să mi-l iei? De ce?” Deschise ochii și privi în sus, căutînd cu ochii pe Dumnezeu, să-i vadă fața și să-l certe că i-a luat omul și-a lăsat-o singură. „De ce, Doamne, de ce?” Își auzi glasul mînios și se sperie. O fi auzit-o bunul Dumnezeu oare? S-o fi supărat pe ea că-i vorbește în așa fel? Își mușcă buzele. Coborî ochii și-i plimbă pe mogîldeața de pămînt de lîngă ea. Lumînările erau pe sfîrșite. Vîntul se pornise mai tare și băgă de seamă pe cel mic, pe bancă, cum se strînge mai tare în haina de pe el. Întoarse capul și privi drept, spre lemnul pe care îl ținea strîns. Își apropie fața și pupă o dată, cu dragoste numele scris pe cruce. O ceață i se pusese pe ochi. Scutură capul, se limpezi și opintindu-se în mîini se săltă în picioare. Mai privi o dată spre locul de lîngă tălpi, acolo unde ședea mortul și deschise gura: „Cu bine.”

Se apropie de banca pe care stătea cel mic. Se lăsă pe vine în fața lui și-l pupă pe frunte. „Mama, mi-e frig. Mergem acasă?” „Mergem, mamă.” Îi trase mai bine căciula pe urechi și țîncul sări jos. O luă de mînă și începu s-o tragă spre poarta cimitirului. După cîțiva pași își luă seama și-o întrebă: „Mama, da’ tata nu vine cu noi?” Ileana căută spre el și simți cum o apucă o durere în capul pieptului. Se stăpîni însă. „Mergem noi la el cînd o veni vremea, puiu’ mamei.” Ajunseră în poarta cimitirului, ieșiră, și dincolo de gardul ce străjuia pădurea de cruci porniră mai departe spre viață.

În urmă, dormeau somnul de veci cei ce nu mai erau, împreună cu cel nou venit printre ei.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: