Accident

„Miruna, de ce nu vrei să mă asculți cînd vorbesc cu tine? Am obosit să te tot ascult și de fapt să nu spui nimic concret. În fond, de ce m-ai sunat?
De la capătul celălalt se auzi vocea ascuțită a Mirunei:
„Chiar nu ai fost atent la ce îți tot spun de 10 minute încoace? Chiar atît de ignorant ești? Știi că urăsc să ne certăm. Ce e cu tine?”
„Nu este nimic, doar că sunt la volan, conduc de 45 de minute încheiate, am așteptat la 7 semafoare, mi-e cald, mă doare capul iar acum tu nu reușești să spui de fapt ce vrei să spui.”
„Spuneam că diseară vine mama la noi în vizită și încercam să mă sfătuiesc cu tine, să stabilim unde o culcăm. Știi că nu prea avem spațiu. Ce facem? O cazăm în dormitorul nostru și dormim noi pe canapeaua din sufragerie? Sau îi amenajăm ei acolo? Nu stă decît 2 zile.”
La naiba, își spuse el în gînd, și tocmai în weekend-ul ăsta aveam în plan să îi spun că vreau să ieșim undeva, să ne relaxăm, să mergem cu cortul, să ieșim naibii din orașul ăsta infect, simt că nu mai rezist. Nu am mai avut timp pentru noi doi, să fim doar noi fără nimeni altcineva, să ne încărcăm bateriile. Am început să devenim irascibili, ne certăm din nimicuri, muncim ca nebunii…
„Alo, Mihai, mai ești la telefon?”
„Miruna”, încercă el să își păstreze calmul, „chiar trebuie în weekend-ul ăsta? Mă gîndeam să evadăm undeva, doar noi doi, că simt că o iau razna. Mergem undeva în aer liber, mergem la pescuit, mergem unde vrei tu, numai să mergem. M-am săturat de atîta muncă, m-am săturat de bloc, m-am săturat de vecini, de proiecte, de termene. M-am săturat de sfîrșituri de săptămînă în care suntem atît de obosiți că abia mai putem face altceva în afară de a dormi. Las-o naibii de treabă, n-am mai făcut dragoste cu tine de 3 săptămîni încheiate. Cît crezi că mai rezist?”
„Și tu crezi că mie îmi este ușor, Mihai? Crezi că eu sunt mai puțin obosită decît tine? Crezi că eu nu m-am săturat, crezi că eu nu sunt peste măsură de obosită? Acum două zile cînd m-am băgat în pat lîngă tine am crezut că mor de excitare, mi-a lăsat gura apă cînd m-am uitat la pieptul tău, dar eram atît de obosită încît era peste puterile mele să particip la un preludiu darmite să duc pînă la capăt o partidă de sex. Și eu sunt îngropată pînă peste cap în muncă și simt că explodez dacă nu fac ceva în privința asta. Simt că am devenit amîndoi nervoși dar cearta nu este o soluție. Parcă stăm amîndoi pe un butoi cu pulbere și fitilul arde. Hai să n-o facem, te rog eu mult de tot.”
Se lăsă tăcerea. Cîteva secunde nu spuse niciunul dintre ei nimic dar se puteau auzi respirațiile amîndorura, repezi, nervoase.
„Miruna, iubito, ultimul lucru pe care îl vreau acum este să mă cert cu tine. Pfff! Cînd spuneai că vine mama ta, diseară?”
„Da, diseară.”
„Bine. Hai să amînăm escapada pentru săptămîna viitoare. Vedem noi cum facem toată  săptămîna, rezolvăm cumva să fim liberi tot weekend-ul, să nu fim deranjați de nimeni, și plecăm undeva, fără oraș, fără lume, doar noi. Vreau două zile în care să fiu doar cu tine.”
„Da, Mihai. Acum, unde o culcăm pe mama?”
„Hai să-i lăsăm ei dormitorul nostru, nu murim două zile dacă dormim în sufragerie, pe canapea. Dar ai grijă cînd ajungi acasă, închide toate accesoriile noastre într-un sertar, să nu dea din greșeală peste ele.”
Rîseră amîndoi.
„Haide, măi, mama e deschisă la minte. Nu cred că ar fi chiar atît de șocată.”
„Șocată, neșocată, mai bine ascunde-le.”
„Bine. Hai că trebuie să închid, trebuie să termin de făcut ceva.”
„Bine. Ne vedem diseară acasă. Te iubesc.”
„Și eu te iubesc. Pa, iubitule.”

Ce viață mai e și asta, se gîndi Mihai, muncești ca nebunul pentru ce? Ca să poți să trăiești. Alergi de dimineața pînă seara, te trezești cu noaptea-n cap, ajungi acasă cînd ți-aduci aminte, te vezi cu nevasta din an în Paști, și cam atît. Uităm naibii să mai trăim, uităm să mai vedem ce e în jurul nostru, trece viața pe lîngă noi și noi ne-o petrecem la muncă sau încercînd să facem ceva ca să o ducem de azi pe mîine. Asta nu e viață. Dar ce altceva e de făcut? Îți vine cîteodată să lași baltă tot și să te duci în fundul lumii sau pe  o insulă uitată de lume, să trăiești acolo cu apă și ce s-o găsi. Zău dacă nu e atrăgătoare varianta asta cîteodată. Și cînd mă gîndesc că deocamdată nu avem copil, cînd o veni și unul mic nu știu, zău, ce-o să facem. Mă uit la alți colegi și parcă îmi piere cheful de făcut copii. Cheltuieli, timp puțin, alergătură. Pfff!

Lovitura veni și el nu realiză pe moment ce se întîmplase. Frînase din instinct, i se dusese piciorul automat pe pedală. Privi la botul mașinii care îl lovise în partea dreaptă și-l văzu pe cel de la volan cum coboară și vine înspre el.
„Băi, tîmpitule, tu nu vezi că ai roșu? Vrei să omori oameni sau ce mama dracului vrei să faci?”, urlă celălalt la el.
Futu-i gura mă-sii! M-am luat cu gîndurile și am trecut pe roșu, înjură el în gînd. Coborî din mașină, își duse mîna la ochi și respiră adînc înainte de a începe să facă față avalanșei de nervi a celui care îl lovise.

Ce a urmat i s-a părut o înșiruire de evenimente care i-au stors toată răbdarea și i-au întins nervii pînă la punctul de rupere. Dar era vinovat de producerea accidentului așa că nu putea spune absolut nimic. Poliție, măsurători, constatări, declarații, etilotest. Cînd în sfîrșit se termină totul, porni spre casă.

Intră, trîntește ușa, aruncă cheile, se descălță și se lăsă să cadă pe canapea. Se simțea sfîrșit și singurul lucru care  îi trecea prin minte era că trebuia să suporte prezența soacrei timp de două zile. Ar fi înjurat dar se simțea prea obosit să mai facă și asta. Exact cînd dădea să își întindă picioarele se auzi soneria.
„Cine naiba o mai fi?”, spuse el cu voce tare.
Merse la ușă și deschise. În față îi apărură doi agenți de poliție.
„Ce mai e? Am dat deja declarații, am fost testat, m-am înțeles cu omul, ce mai e?”, spuse el la vederea celor doi.
„Domnul Prutineanu Mihai?”, întrebă unul dintre agenți.
„Da, eu sunt, dar cred că deja știți asta. Ce mai e de făcut? Mai trebuie să mai dau vreo declarație? Colegii dumneavoastră mi-au spus că s-au încheiat procedurile necesare și nu mai e nimic de făcut. M-am și înțeles cu omul.”
Cei doi agenți se uitară unul la celălalt, iar unul dintre ei făcu un semn ușor din cap.
„Domnule Prutineanu, ne pare foarte rău că trebuie să vă dăm o asemenea veste. Soția dumneavoastră a fost implicată astăzi într-un accident de mașină. Din nefericire toate eforturile de a o salva s-au dovedit inutile și a decedat în drum spre spital.”

Mihai se holbă la cel care vorbea. Simți cum îl lasă picioarele, se agăță cu mîna de tocul ușii, i se întunecă privirea și căzu.
„Domnu’ Prutineanu! Domnu’ Prutineanu!”
„A leșinat! Hai să îl ducem repede în casă și cheamă o ambulanță!”

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: