Învierea

Cele trei femei pășeau mărunt pe pămîntul roșiatic. Erau îmbrăcate cu șaluri lungi ce lăsau să se vadă doar mîinile. Voalurile de pe capete lăsau să se vadă doar fețele. Duceau cu ele vase mici de lut, cu capace. Mergeau cu băgare de seamă pentru uleiurile din vase, pentru a nu vărsa nici măcar o picătură. Nu scoteau un cuvînt. Cînd și cînd ridicau cîte o mînă pentru a înfășura mai bine voalurile în jurul capului. Vîntul bătea destul de tare ridicînd în fuioare praful și pămîntul.

Soarele era pe cer de cîteva ore. Se sculaseră de cu noapte și pregătiseră cele trebuitoare. Cunoșteau bine obiceiurile și datinile. Uleiuri, apă, pînze curate, nu lipsea nimic din ceea ce era de trebuință pentru ceea ce aveau de făcut. Se îmbrăcaseră și porniseră la drum. Drumurile erau pustii. Nici țipenie de om nu se vedea prin sat. Mergeau hotărîte și totuși cu băgare de seamă, de parcă le-ar fi fost cumva teamă să nu fie văzute și luate la întrebări despre unde mergeau și ce aveau de gînd să facă.

Acum priveau în stînga și-n dreapta pe măsură ce se apropiau. Nu fuseseră aici acum trei zile dar proprietarul care donase locul le spusese cum să ajungă. Se luau după semnele pe care le vedeau în jur. Recunoscură copacul din fața lor, după care drumul o lua la dreapta și știură că nu mai aveau mult. Una din ele se opri o clipă pentru a scoate o piatră din sanda și cînd se ridică băgă de seamă în dreapta lor doi bărbați. Încercă să îi privească mai bine pentru a vedea cine ar putea fi dar cum soarele era foarte puternic nu putu decît să le vadă siluetele. Duse mîna la ochi pentru a se apăra de raze și în acel moment auzi glasul unuia dintre cei doi:

„De ce căutați pe cel viu între cei morți?”

Celelalte două priviră și ele înspre cei doi dar nici ele nu reușiră să le vadă fețele sau să îi vadă mai bine. Soarele puternic ce bătea din spatele lor le făcu și pe ele să ducă mîinile la ochi. Cel ce vorbise continuă:

„Nu este aici, ci s-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicînd că Fiul Omului trebuie să fie dat în mîinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze.”

Auzind cuvintele necunoscutului, cele trei femei se speriară și căzură în genunchi. Așezară pe pămînt vasele pe care le purtau în mîini și lipiră palmele de praful roșu. Una din ele ridică privirea spre cei doi și întrebă:

„Cine ești tu care vorbești asemenea cuvinte?”

Cei doi bărbați însă nu mai scoaseră nici un cuvînt. Femeile priviră la ei și văzură cum întorc spatele și încep să se îndepărteze. Cîteva clipe mai tîrziu ajunseră la un dîmb înalt de pămînt și pietre și dispărură în spatele lui.

„Cine să fi fost oare ăștia doi? Și ce au fost cuvintele pe care le-au spus?”
„Nu știu. Dar e adevărat că acelea au fost cuvintele Învățătorului.”
„Eu zic mai bine să ne vedem de drum și să mergem mai departe. Am venit să avem grijă de trupul Învățătorului, nu să stăm de povești pe drumuri cu necunoscuți”, spuse a treia.
„Ai dreptate”, răspunse una din celelalte două. „Hai să mergem.”

Se ridicară, se scuturară cu băgare de seamă de praful de pe voaluri și de pe sandale apoi ridicară vasele cu uleiuri. Mai priviră o dată înspre locul unde mai devreme stătuseră cei doi dar nu mai era nimic acolo. Una dintre ele ridică din umeri cu nedumerire. Un gînd îi trecu prin minte, în timp ce își mușca buza și privea soarele puternic ce pătrundea printre ramurile copacului de lîngă locul unde îi văzuse pe cei doi: „Îngerii Domnului…” Scutură capul și alungă gîndul. Se întoarse și grăbi pasul ca să le ajungă pe celelalte două care porniseră deja la drum.

***

Cei patru soldați din gardă jucau zaruri. Căutaseră pietre potrivite și le transformaseră în scaune, de jur împrejurul uneia mai mari și largi, netedă și numai bună de așezat zarurile și banii pe ea. Căpitanul rămăsese lefter și stătea mai într-o parte, sprijinit de un maldăr de iarbă smulsă cu mîna, peste care întinsese mantia. Se apucase să își ascută sabia. Căutase o gresie potrivită, luase apă în toc de la pîrîul din apropiere și acum plimba piatra pe toată lungimea tăișului, stropind-o cînd și cînd cu apă din toc. Arunca cîte o privire în jur și spre cei patru. Jocul se întărîtase.

„Marius, ce naiba faci de le potrivești atît de bine? Încă două-trei rînduri ca ăsta și ne lași lefteri pe toți.”
„Se pare că zeița Fortuna este binevoitoare cu mine astăzi”, răspunse cel întrebat.
„Las-o pe Fortuna, nu se uită ea la niște pîrliți ca noi. Mai degrabă e norocul începătorului”, spuse cel de-al treilea și rîse.
“Al naibii noroc al începătorului. Începător la cîștigat, că începător la dat cu zarul am fost odată, cu ani în urmă. Pînă acum n-am cîștigat decît datorii”, răspunse Marius.

Luă cîteva monede din cele pe care le avea în față și le aruncă peste grămada care se ridica în mijlocul mesei, ridicînd miza. Ceilalți priviră fiecare la banii pe care îi mai aveau dinainte, priviră și la grămada care le făcea cu ochiul. Priviră unul la celălalt și se hotărîră. Puseră fiecare palma pe bani și-i împinseră în grămadă. Marius privi la ei.

„Totul sau nimic cum s-ar zice”, spuse el. „Fie și așa.”

Puse și el mîna pe bani și-i aruncă la un loc cu ai celorlalți. Luă după aceea zarurile și le lăsă să cadă în cornetul de piele. Îl astupă cu palma și începu să-l agite. Ceilalți îl priveau fără să scoată o vorbă. Cu o mișcare bruscă lăsă cornetul să cadă cu gura în jos. Zarurile se auziră cîteva clipe cum zăngăniră pe piatra aspră după care se opriră.

„Hai, Marius, odată, lasă teatrul și ridică afurisitul ăla de cornet”, spuse al patrulea dintre ei, care nu scosese nici un cuvînt pînă atunci. „Vrei să murim cu zile aici?”

Norocosul ridică cornetul și lăsă să se vadă zarurile. Doi de șase apărură de sub paharul de piele.

„Asta e, băieți. Data viitoare poate o să aveți mai mult noroc.”

Scoase o pungă de la centură, întinse mîna și începu să bage în ea monedele.

„Ne-ai lăsat lefteri”, spuse Marcus, uitîndu-se la el cum îndesa banii în pungă.
„Pînă la soldă vă împrumut cu plăcere, dacă aveți nevoie.”
„Măcar de băutură să avem, că de mîncare ne descurcăm. Cînd nu ai altceva la îndemînă e bună și pîinea evreilor.”
„Cam acră dar merge”, spuse Remus, cel ce nu scosese un cuvînt cît timp durase jocul.
„Noroc că vinul e bun, mai taie din acreală”, spuse Marius și începu să rîdă.
„Hei, Maximus.”, strigă unul dintre ei către căpitan, care se ocupa netulburat de ascuțirea sabiei. „Ai ceva vești? Cît mai avem de stat în pustietatea asta?”

Cel întrebat ridică lama, privi cu atenție tăișul după aceea înmuie din nou gresia în tocul cu apă și o trecu din nou peste toată lungimea lamei. Între două mișcări îi răspunse celui ce strigase la el:

„Dacă întrebi de cît mai avem de stat aici în cimitirul ăsta împuțit, din cîte mi-a spus Pompilius înainte să venim aici cred că vreo două-trei zile.”
„Nu, nu aici. Între evreii ăștia vreau să zic. Zău dacă nu mi s-a făcut dor de Roma. Cît avem de cînd nu am mai fost acasă? Doi ani aproape. Am și uitat cum arată nevastă-mea. Ca să nu mai zic că am lăsat-o cu burta la gură cînd am plecat și acum am un țînc care cred că deja merge în picioare. Iar taică-su umblă prin lume să pună ordine între popoare.”
„Ia uite unde era marele legiuitor și noi nu aveam habar”, spuse Marcus și începu să rîdă.”

Maximus apucă un colț al mantiei și șterse lama sabiei. O privi cu grijă după care o băgă în teacă. Se ridică și se apropie de ceilalți.

„Nu știu, băieți. Nu am auzit vești noi despre unitatea noastră. Se pare că deocamdată o să mai stăm aici. Dar eu cred că nu o să mai dureze mult. Aud că sunt trimise trupe încoace deci s-ar putea ca parte din ele să fie de schimb. Așa că e foarte probabil să căpătăm o binemeritată permisie.”
„Bine ar fi”, spuse Marius.

Tăcură o vreme, fiecare cu gîndurile lui.

„Apropo de ăsta pe care trebuie să-l păzim”, spuse unul dintre ei. „Care-i treaba pînă la urmă? De ce trebuie să i se păzească mormîntul? A fost băgat înăuntru cu vreo comoară sau ce? Că doar e mort, unde naiba să se mai ducă?”
„E ăla care a fost crucificat, propovăduitorul ăla, cum îi spune Maximus?”
„Isus din Nazaret.”
„Așa, Isus din Nazaret. Cică ar fi spus că după ce o să moară o să învie după trei zile.”
„Păi și noi ce facem acum? Păzim ca nu cumva să învie? Asta-i bună.”
„Înviat, neînviat, ăsta-i ordinul. Mai avem două-trei zile și gata. După aia ne reluăm serviciul nostru obișnuit”, răspunse Maximus.
„Îmi arde gîtul să beau ceva și să pun mîna pe o femeie”, spuse Marius.
„Acum ai și cu ce, după ce ne-ai jupuit pe toți de bani”, glăsui Maximus și începu să rîdă.
„Poate că trebuia să-i faci o vizită lui Isus, pînă să îl pună pe cruce, și să-l rogi să îți facă și ție o minune. Să nu mai trebuiască să plătești ca să se uite femeile la tine”, spuse și Marcus.

Începură să rîdă cu toții în hohote.

***

Femeile traversară podețul de peste pîrîu și se opriră. Priviră temătoare la soldații romani care păzeau drumul spre mormînt. Rîdeau. Unul dintre ei le băgă de seamă.

„Hei, ce e cu voi? Unde mergeți?”, le întrebă Maximus.

Ele înaintară cîțiva pași și una dintre ele răspunse:

„La mormînt.”
„De ce?”
„Ca să spălăm și să ungem trupul cu uleiuri și mirodenii. Este datina noastră.”

Maximus privi la ele, privi la vasele de lut pe care le țineau în mîini și la valul de pînză albă. Se gîndi cîteva clipe după care întrebă din nou:

„Și de ce nu ați făcut asta în ziua în care l-ați înmormîntat?”
„Pentru că era zi de Sabat. Toate prăvăliile erau închise și nu am putut cumpăra cele trebuitoare.”
„Hai, Maximus, lasă-le să meargă. Sunt doar femei, ce pot face? Să fugă cu cadavrul? În plus, noi de ce suntem aici?”

Maximus se mai uită o dată la ele cu atenție după care se hotărî.

„Bine. Dar trebuie să mergem și noi cu voi. N-o să puteți să dați la o parte piatra care acoperă intrarea în mormînt. Hai, băieți, să mergem. Marcus, tu rămîi aici.”

Femeile se luară după soldați. Mergeau privind în stînga și-n dreapta. Nu merseră mult cînd deodată îl auziră pe căpitanul roman scoțînd o înjurătură.

„Ce mama naibii?! De ce e dată piatra la o parte?”

Se repezi în direcția mormîntului. Femeile priviră într-acolo și văzură că, într-adevăr, piatra ce astupa intrarea în mormînt era dată la o parte. Îl văzură pe căpitan cum dispare înăuntru și cum apare din nou cu cîteva cîrpe în mîini.

„Ce mama naibii e asta? Unde a dispărut trupul? Și cum a putut cineva să treacă de noi fără să îl vedem și fără să îl auzim?”

Privi către ceilalți.

„A văzut sau a auzit careva dintre voi ceva?”
„Nu, Maximus, nimic.”
„Și-atunci cum naiba de a dispărut?”

Ceilalți dădură din umeri.

„Trebuie să-i raportăm imediat lui Pompilius. Să fim mulțumiți dacă o să scăpăm numai cu o serie de urlete și strigăte.”

Aruncă cîrpele și plecară în goană. Femeile se apropiară de mormînt. Una dintre ele intră și ieși imediat.

„Învățătorul nu este aici.”
„Cum?! Dar unde este? Unde a dispărut?”, întrebă una din celelalte două.
„Nu știu, dar trebuie să le dăm de veste celorlalți.”

Lăsară vasele cu uleiuri jos și o luară la fugă.

***

„Ești sigură că nu v-a văzut nimeni?”
„Sigură.”
„Și spui că garda romană a plecat imediat ce a văzut că trupul nu este în mormînt?”
„Da. Erau foarte supărați.”
„Cred și eu. Nu se așteptau la așa ceva.”
„Petre, chiar era nevoie de tot jocul ăsta?”
„Da, era. Fără asta viața Învățătorului ar fi fost degeaba.”
„Crezi? Adică tot ce a făcut el în atîția ani și faptul că a murit pe cruce pentru noi nu ar fi însemnat nimic?”
„Din păcate, așa este. Învățătorul trebuia să învie. De cînd mi-am dat seama de asta am început să pun planul la punct. Mi-am dat seama că mai marii templului vor cere o gardă romană ca să îi păzească mormîntul, mai ales că Învățătorul spusese de atîtea ori că va învia. Așa că am aranjat din timp cel de-al doilea mormînt unde aveam să le spunem că l-am îngropat. Acolo i-am și dus după ce Zerah a mers la romani și le-a cerut să păzească ei mormîntul. ”
„Știai că or să se convingă mai întîi că este cineva în mormînt?”
„Or fi romanii în multe feluri dar proști nu sunt. Doar nu s-ar fi apucat să păzească un mormînt de care nu s-au asigurat mai întîi că are pe cineva în el. Așa că m-am folosit de îndemînarea lui Filip. Pentru unul ca el deprins cu ascunzișurile și deghizările nu a fost greu să o facă mai întîi pe mortul înfășurat în giulgiu și după aceea, cînd toată lumea ieșea din mormînt, să tragă straie obișnuite pe el și să iasă împreună cu ceilalți, lăsînd în urmă doar giulgiul gol, potrivit să pară că are un trup în el. De aceea am și adus mai mulți oameni atunci, pe lîngă romani, ca să vadă cu ochii lor că Învățătorul e mort. În aglomerația aia a fost simplu pentru Filip să își facă jocul.”
„Dar cum ați făcut după aceea să dați piatra la o parte?”
„Foarte simplu. Cu o frînghie potrivită din timp și ascunsă prin crăpăturile stîncii, dusă pînă sus. A fost ușor să mergem noaptea și să tragem încet-încet piatra la o parte, fără să se audă. După aceea unul din noi a coborît pe ea, a tăiat-o și l-am tras înapoi, sus.”
„Și tot restul jocului? Acum dimineață, cine au fost cei doi pe care i-am văzut pe drum?”
„Eu și Ioan. Trebuia să fim asigurați, dacă cumva ar fi fost vreun roman ascuns pe undeva pe drum, să fie totul cît mai credibil. De aceea și ție ți-am spus să intri în rol cît mai bine și Mariei și Anei să nu le spui nimic.”

Femeia tăcu cîteva clipe.

„Petre, Învățătorul unde este?”
„Este într-un mormînt al cărui loc nu îl cunoaștem decît eu și Ioan. Am fost în dimineața asta la el. Doarme somnul cel veșnic.”
„Carevasăzică e mort.”
„Nu”, răspunse Petru.

Femeile, împreună cu ceilalți apostoli care se aflau în încăpere ridicară ochii. Priviră nedumeriți la Petru. Acesta ridică privirea, o plimbă în toate părțile după care o coborî. Se roti, se uită la fiecare dintre ei. După care spuse în așa fel încît să-l poată auzi și înțelege cu toții:

„Începînd de astăzi, Hristos a înviat.”

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: