Romanul

De două săptămîni Costel nu mai reușise să scrie măcar o propoziție. Începuse romanul în urmă cu 3 luni. La început avusese inspirație, scria în fiecare zi, cartea creștea filă cu filă. Urmărea personajele cu ușurință, le vedea fără efort acțiunile. Cartea lui se scria singură parcă, el nu făcea decît să descrie ceea ce personajele lui trăiau. În urmă cu două săptămîni însă, a deschis laptopul, a așezat degetele pe tastatură dar subiectul a refuzat să se miște. A așteptat așa cîteva minute, după care a recitit ce scrisese cu o zi în urmă. A încercat să reintre în atmosferă. Nimic. Nici măcar un cuvînt nu voia să miște povestea mai departe. Nu s-a mirat, în fond și personajele unei cărți pe care o scrii au nevoie uneori de o pauză. A închis laptopul și a ieșit să se plimbe. A revenit după cîteva ore și s-a așezat din nou la birou. A deschis din nou documentul. La fel. Nu a reușit să producă măcar o propoziție. De data asta a închis laptopul și nu a mai încercat să scrie în ziua respectivă.

A doua zi a încercat din nou. Nimic. Cuvintele refuzau să se lege în propoziții. O zi, două, trei. Două săptămîni. Scrisese patru romane pînă acum dar nu pățise asta atunci cînd lucrase la ele. Inspirația nu îl părăsise nici măcar atunci cînd era epuizat și scria pînă tîrziu după miezul nopții. Degetele i se mișcau pe tastatură fără probleme. Acum însă era blocat. Această a cincea carte se împotmolise și nu părea să dea semne că ar avea de gînd să se urnească. Se sperie puțin. Se gîndi că a investit atît timp în scrierea ei, a scris deja 400 de pagini și s-ar putea să fie nevoit să o abandoneze din cauza blestematei de inspirații ce părea că l-a părăsit.

(căcat, îmi pierd cartea. nu se poate! nu acum! după ce am scris atît la ea.)

Crezuse că va fi ceva ce nu va dura mult. Ba chiar îi venise o altă idee pe care o transformase repede într-o povestire scurtă. O trimisese la o revistă cu care colabora. Îi publicaseră imediat povestirea, redactorul-șef o lăudase, îi plăcuse foarte mult. Îl întrebase cum merge romanul, știa că scrie la unul. Îi răspunsese vag că merge bine.

(merge pe dracu’! blestemata aia de carte nu vrea să se urnească nici trasă de un comitet întreg de buldozere. dacă ar merge și ea așa cum a mers povestioara asta pe care mi-o lauzi atît, fir-ar a dracului de povestioară.)

Devenise nervos, irascibil. Se enerva din orice, nu mai ieșea din casă, nu mai răspundea la telefon. Familiei și cunoscuților le spusese fără prea multe cuvinte că are nevoie de liniște, că se apropie de sfîrșitul cărții și asta are nevoie de toată atenția lui.

(atenție pe naiba! am nevoie de nenorocitele astea de cuvinte să se așeze în propoziții, de asta am nevoie. futu-le mama lor de cuvinte!)

***

Duminică dimineață. În bucătărie, Costel bea cafea și fumează. În sufragerie, laptopul este aprins și documentul deschis la ultima frază pe care a scris-o în urmă cu două săptămîni. Răsucește fraza în minte, o desface în propoziții, în cuvinte, în litere. O disecă ca un chirurg. Privește în gol și trage din țigară. Bagă de seamă că țigara s-a stins de ceva vreme, ia alta din pachet și o aprinde. Se gîndește…

(cartea asta mă ucide…)

Brusc, se oprește din fumat. O idee…

(da!)

Chiuie de bucurie. Stinge țigara și fuge în sufragerie. Pornește imprimanta, bagă hîrtie în ea și începe să tipărească documentul. Alimentează în continuare cu hîrtie și tipărește pînă ce are tot ce scrisese pînă atunci.

(cum de nu m-am gîndit la asta pînă acum?! m-am chinuit ca un prost. o schimbare e exact ce-mi trebuie. am stat atît timp de pomană cînd ar fi trebuit să fac asta imediat ce m-am blocat. nu e timpul pierdut, reparăm imediat greșeala.)

Ia un rucsac, bagă în el cîteva haine, cartea tipărită.

(ah, în cîteva zile o să fie gata. simt asta! nu are cum să fie altfel, doar am mai făcut-o. e locul ideal.)

Iese din casă, încuie și dezleagă bicicleta. O verifică rapid ca să vadă dacă este în regulă, încalecă și începe să pedaleze. Dă repede din picioare, nu mai are răbdare, vrea să ajungă cît mai repede.

(abia aștept să ajung, abia aștept să ajung…)

Fluieră și pedalează, ocolește mașinile pe lîngă care trece, pietonii. Ajunge la o intersecție, oprește la semafor și așteaptă.

(hai, futu-ți semaforul… ce dracu’ l-or fi programat ăștia să stea atît pe roșu?)

Simte că nu mai are răbdare. Se uită în toate părțile. Mai sunt 15 secunde dar nu se vede nici o mașină.

(doar n-o apărea vreun polițai să mă vadă tocmai acum. dă-le naibii de 15 secunde că nu moare cineva dacă trec.)

Împinge în pedale și pornește. 5 secunde pe semafor și din lateral apare o mașină. Aude claxonul. Mașina e la doi pași de el. Se opințește în pedale și bicicleta se împinge înainte. Mașina frînează și aude cauciucurile cum scîrțîie pe asfalt. Nu privește în urmă.

(sper să nu se ia ăsta după mine. asta-mi mai lipsește acum, o amendă că am trecut pe roșu sau mai știu eu ce dracu’ mi-o găsi. că n-am nici cască, nici genunchere, nici cotiere.)

În timp ce se gîndește pedalează cu putere, face la stînga printre blocuri și se pierde pe alei. După ce mai cotește de cîteva ori pe străduțe, privește în urmă. Nu vine nimeni după el.

(am scăpat. nu s-a luat ăla după mine. cît pe ce să o sfeclesc. hai, puțintică atenție, să nu mai repetăm faza. avem o carte de terminat.)

Merge pînă ce ajunge la ieșire din oraș și continuă pe drumul către primul sat. E la vreo douăzeci de kilometri. Acolo este casa bunicilor din partea mamei lui. Acolo se retrage de fiecare dată cînd vrea să ia cîte o mică vacanță, să se relaxeze, să scrie în liniște. Nu îl deranjează nimeni, doar el mai merge acolo, casa este în grija lui, are grijă de ea. Părinții lui trec pe acolo foarte rar, au lăsat-o pe mîinile lui.

(trebuia să mă gîndesc la asta. nu e prima dată cînd scriu acolo și liniștea aia e numai bună. o să-mi vină inspirația imediat.)

O oră și jumătate mai tîrziu a ajuns. Intră în curte, se uită repede peste tot ca să vadă dacă este totul în ordine, după care intră în casă. Scoate romanul neterminat, îl pune pe o măsuță, scoate și un teanc de coli albe și le așază alături.

(de data asta fără laptop și fără imprimantă. hîrtie și creion, atît. pe stil vechi.)

E relaxat, liniștit. Zîmbește.

(mai întîi, un pui de somn și după aia la treabă. avem de scris.)

***

(SFÎRȘIT!!!)

Lăsă creionul să cadă pe masă și se lăsă pe spate în scaun. Își duse mîinile la ochi și-i apăsă. Răsuflă adînc, dădu mîinile la o parte și privi cuvîntul pe care tocmai îl scrise în josul paginii. Apucă manuscrisul și îl pipăi cu degetele. Îl ținu cu mîna dreaptă și îl răsfoi. Trecuse o săptămînă de cînd ajunsese aici și minune… inspirația revenise. Începuse să scrie de a doua zi și de atunci nu făcuse altceva decît să scrie, să mănînce și să doarmă. Cuvintele veneau unul după altul fără oprire. Îi plăcea să scrie de mînă dar nu o mai făcuse de mult. Se obișnuise cu laptopul. Iată că nu uitase, redescoperise plăcerea de a așeza creionul pe hîrtie. Scria, tăia, ștergea, meșterea cuvintele și propozițiile, le aducea la forma pe care o dorea. Paginile se umpleau una după alta. La cele patru sute pe care le scrisese deja adăugase încă o sută. Sfîrșitul venise natural, îl simțise și îl lăsase să se scrie fără să se împotrivească. Nu se gîndise că s-ar putea termina așa dar acum îl vedea ca pe cel mai bun posibil. Nu se putea altfel.

(gata. acum putem să mergem acasă. transcriu pe laptop ce am scris săptămîna asta și trimit cartea la editură. sunt curios ce or să spună.)

Băgă lucrurile în rucsac, manuscrisul. Ieși și încuie casa. Nu anunțase pe nimeni că este aici, nici nu ieșise afară. Satul oricum mai mult gol, case părăsite, tinerii plecaseră la oraș, puținii bătrîni care mai trăiau și locuiau aici oricum nu prea mai ieșeau, casele vecine erau goale, părăsite. Nici nu era sigur dacă l-ar fi recunoscut cineva dacă l-ar fi văzut.

Se sui pe bicicletă, ieși din curte și încuie poarta. Porni spre oraș.

(încă puțin și ajung acasă. abia aștept să sun la editură și să le spun că am terminat cartea. să le-o trimit.)

De data asta pedala încet, nu se grăbea. Curînd, avea să ajungă și să trimită spre cititori noua sa carte. Simțea rucsacul ușor. Rucsacul cu manuscrisul.

(mai e puțin.)

După două ore ajunse în oraș. Intră pe străzi de prin cartiere ca să evite aglomerația de pe bulevardele principale.

(fără semafoare.)

Zîmbi cînd își aduse aminte că era cît pe ce să fie călcat de mașină din cauză că nu mai avea răbdare. Ce nu face un scriitor pentru cartea lui…

Ajunse în cartierul lui. Se gîndi că n-ar fi rău să cumpere niște ziare, să mai vadă ce s-a întîmplat cît a fost plecat. Se opri la un chioșc de ziare, se dădu jos de pe biciletă și o sprijini de un pom. Merse apoi în fața chioșcului și privi la titlurile de pe primele pagini ale ziarelor mai importante din oraș. La unul dintre ele se opri. Citi de două ori titlul scris mare cu majuscule.

(ce dracu’?…)

SCRIITOR DE SUCCES – MOARTE TRAGICĂ ÎN ACCIDENT DE CIRCULAȚIE

Citi subtitlul scris cu litere ceva mai mici. “Cunoscutul scriitor Costel Contescu, locuitor al orașului nostru, a decedat săptămîna trecută. Domnul Contescu, aflat pe bicicletă, se angajase în traversare fără a se asigura și fără a ține cont de culoarea roșie a semaforului, moment în care o mașină ce circula regulamentar l-a lovit. Din nefericire, victima a decedat pe loc, echipajul medical de pe ambulanța sosită după cîteva minute la fața locului nemaiputînd face altceva decît să constate decesul.”

(căcat! cine dracu’ se ține de farse morbide prin ziare? cînd mama dracului am decedat eu?!)

Se gîndi cîteva clipe. L-o fi văzut vreun cunoscut săptămîna trecută, a văzut toată faza și s-a gîndit să facă farsa asta de prost gust.

(nu-l aflu eu pe ăla care se ține de glume de căcat?! să vezi accident de circulație ce-i dau!)

Ridică privirea spre vînzătoare ca să ceară ziarul cu pricina. Căută bani prin buzunare, scoase suma necesară și întinse mîna. Simți ceva straniu cînd băgă de seamă că femeia privea pe lîngă el ca și cum…

(ca și cum nu sunt aici…)

Deschise gura ca să ceară ziarul dar abia atunci văzu în spatele vînzătoarei o oglindă mare în care se vedea tot ce era în fața chioșcului. Scutură din cap și se uită cu ochii holbați la reflexie.

(PE MINE DE CE NU MĂ VĂD ÎN OGLINDĂ???)

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: