Iertarea

„Nu cred că putem face ceva.”
„Asta e părerea ta profesională?”
„Las-o naibii de părere profesională. Cazul este limpede ca apa. Probele sunt multe și clare. Nu am reușit să prezentăm nici măcar o singură probă care să atîrne pentru tine. Și nu ai reușit să ridici temperatura juraților și a sălii nici măcar cu un grad în favoarea ta. Să nu mai vorbim, ți-am spus de la bun început, de faptul că ai avut ghinionul să nimerești pe cel mai al dracului judecător din cîți există.”
„Lasă-i naibii de jurați, de judecător și de altceva, că nu am nici timp și nici chef să fac pomelnicul ălora care nu mă au la suflet.”
„Asta e chiar foarte clar. Nu că te-ar avea cineva la suflet după tot ce ai făcut, nu?”
„Ai chef de bancuri ieftine? Eu mai am cîteva ore de trăit și tu ai dispoziție pentru spus glume?”
„Și ce dracu’ ai vrea să fac? Să plîng și să mă dau cu capul de pereți? Eu sunt ăla care a luat gîtul la 24 de oameni și a devenit subiect de studiu pentru școlile de psihologie și titlu de ziare pentru tot restul anului?”
„Nu am nevoie să îmi aduci aminte ce am făcut.”
„Văd că tu faci în așa fel să aduci aminte.”
„Hai, las-o moartă, mai bine spune-mi dacă ați reușit să rezolvați ceva cu treaba ailaltă. Doar am spus că mergem la două capete.”
„Mai încet, zidurile astea au urechi.”
„Dă-le dracului de urechi, spune.”
„Nu am mai primit vești de 24 de ore. Ultima dată cînd am vorbit, se ocupau de ultimele detalii. Securitatea este al dracului de bună. O lună de zile să reușim să trecem de amărîtul ăla de firewall.”
„Și?”
„Și, și, și… Ce dracu’ să îți spun? Dacă în următoarele 2 ore nu reușesc să rezolve…”
„Da, știu, m-am ars.”
„Din păcate ăsta e adevărul. Dar eu sper că…”
„Lasă-mă dracului cu speranța ta cu tot. Din cîte se vede, mai am 2 ore de trăit.”

O bătaie în ușă întrerupse conversația. În încăpere își făcură loc patru bărbați îmbrăcați în uniformă. Unul din ei înaintă.
„E timpul.”
Cei doi se ridicară.
„Ședința se reia în 5 minute. Să mergem.”
Doi dintre gardieni se mișcară aproape. Unul din ei desfăcu o cătușă și scoase lanțul din belciugul înfipt în masă. O puse la loc pe mîna celui legat.
„Mișcă.”
Avocatul ridică glasul.
„Nu admit un asemenea mod de exprimare. Indiferent de acuzațiile care i se aduc și ce a făcut, este un om și beneficiază de prezumpția de nevinovăție și respect.”
Gardianul rînji.
„Respect. Nevinovăție. Ești sigur că vorbim de aceeași persoană?”
Se dădu apoi la o parte și făcu o reverență.
„Stimate domn, vă rog să poftiți în sala de judecată unde se va decide dacă sunteți un criminal sau nu.”
Fața acuzatului se schimonosi. Își înghiți vorbele. Începu să pășească mărunt spre ușă.

***

Sala era plină. Scaunele se dovediseră insuficiente pentru publicul care voia să asiste la desfășurarea procesului celui mai prolific criminal în serie din ultima sută de ani.
Acuzatul, însoțit de avocat și gardieni intră și se îndreptă spre locul de unde ascultase în ultima lună de zile toate acuzațiile și dovezile care i se aduceau și fuseseră prezentate. Se așeză.
Pe o ușă laterală intrară jurații. 12 oameni de toate vîrstele care fuseseră nevoiți să asculte zi de zi toate atrocitățile de care poate fi capabilă o ființă omenească. Mărturii după mărturii și dovezi după dovezi care nu de puține ori întrerupseseră ședințele. Toți ceruseră la un moment sau altul cîte o pauză. Drumul la baie, pentru a vomita, era inevitabil.
Acuzatul căută spre ei. Ăștia era oamenii care îi țineau soarta în mîini. Rînji din nou. Nu îi păsa. Știa ce făcuse, știa de ce. Ceea ce pentru ei era crimă și oroare pentru el era artă. Cine erau ei ca să înțeleagă arta? Artistul creează, ceilalți apreciază sau nu. Nu era rostul lui să își explice arta. Ei erau criminali, ucigînd artistul.

„Toată lumea să se ridice.”
Vocea grefierului făcu liniște în sală. Judecătorul intră și se așeză.
„Vă puteți așeza.”
Tăcere. Judecătorul își plimbă privirea prin sală, o înfipse cîteva clipe în ochii acuzatului apoi se îndreptă spre jurați.
„Doamnelor și domnilor, ați ajuns la un verdict?”
„Da, domnule judecător.”
„Vă rog să mi-l comunicați.”
Unul dintre jurați înaintă și îi înmînă o hîrtie, apoi reveni la locul său. Judecătorul o citi.
„Acuzat, ridică-te.”
Așteptă ca cel din fața sa să se execute apoi continuă.
„Pentru acuzațiile aduse, de a fi ucis 24 de persoane, juriul te găsește vinovat.”
Sala izbucni. Strigăte de bucurie se auzeau din toate părțile. Vocea judecătorului se ridică deasupra tuturor.
„Liniște!”
Vacarmul se potoli repede.
„Un singur glas dacă mai aud, evacuez sala și bag la răcoare și pe cîțiva dintre voi.”
Trase aer în piept și continuă:
„Acuzat, este pentru prima dată de cînd sunt judecător că am ocazia să am de-a face cu cineva ca tine. O să fiu scurt, pentru că nu vreau să am de-a face mai mult decît este necesar cu o ființă asemeni ție. Îmi este clar că existența ta nu este compatibilă cu aceea a unei ființe omenești. Ești orice altceva în afară de un om. De-a lungul întregului proces mi s-au derulat prin fața ochilor atîtea monstruozități, atîtea atrocități, atîta rău în stare pură încît am ajuns să îmi pun întrebări serioase cu privire la ce anume lasă să existe pe pămînt ceva asemeni ție. Dar probabil că există un motiv mult mai înalt pentru asta. Eu unul nu pot să îl văd.”
Făcu o pauză. Trase aer în piept.
„Un lucru îmi este clar. Locul tău nu este printre oameni. Dar nici pe lumea cealaltă nu meriți o soartă mai bună. Simpla moarte și lăsarea deciziei la bunul plac al juriilor de dincolo nu sunt suficiente. În concluzie, îți voi da, fără cea mai mică remușcare, cea mai grea pedeapsă pe care o pot da.”
Oamenii din sală îl priveau fără să miște. Acuzatul asculta fără interes.
„Astăzi, 3 aprilie 2033, te condamn la trimitere pe lumea cealaltă, în Iad. Acolo vei primi, pentru eternitate, ceea ce meriți, pe măsura faptelor tale. Sentința va fi adusă la îndeplinire chiar acum. Nici o secundă în plus în lumea celor vii pentru ceva ce nu are ce căuta aici.”
Ciocănelul căzu și în același moment judecătorul se ridică și ieși. Nu mai așteptase ca oamenilor din sală să li se spună să se ridice, voia doar să fie în altă parte decît lîngă acea creatură.

***

„La naiba, nu reușesc să ajung la modulul de control al dimensiunilor.”
Degetele îi alergau pe tastatură. Linii de cod, parole.
„Cît timp mai avem?”
„Cam 10 minute.”
„Ce mama dracului? Spărgeam sisteme de genul ăsta pe vremea cînd aveam zece ani.”
„Știu. Taci. Nu merge. Nu știu cine a conceput sistemul ăsta dar nu pot.”
„Nu mai avem timp. Am o idee. Accesează sistemul de control al călătoriei în timp.”
„Ce-ți trece prin minte?”
„O să vezi. E singurul lucru pe care-l mai putem face. Altfel o să ajungă în Iad. Destul că nu am putut să îl salvăm din închisoare, măcar atît mai putem face.”
„Ce?”
„O să vezi.”
Pe ecranul calculatorului celor doi rulau linii de cod, coordonate și, într-un colț, camera de execuție.

***

„Carevasăzică ăsta e scaunul care împarte dreptatea.”
„Așază-te.”
Fără a băga în seamă ordinul, acuzatul mîngîie scaunul după care se așeză și căută o poziție comodă. Dacă tot pleca, măcar să plece în cele mai bune condiții.
Tehnicienii strînseră legăturile și atașară de corpul lui cîțiva senzori conectați la fire.
„Gata.”
„Vă grăbiți undeva? Eu nu mă grăbesc, că tot acolo ajung.”
Unul dintre cei de lîngă el își înghiți sudalma care îi stătea pe buze. Strînse din dinți și ieși. Împreună cu el ieșiră și ceilalți. Acuzatul rămase singur în încăpere. Auzi sunetul ușii și văzu cum ecranul din fața lui se aprinde. Pe el se vedea sala unde se aflau cei care doriseră să participe la execuție. Din sistemul sonor se auzi o voce.
„Acuzat, vrei să mai spui ceva înainte ca sentința să fie dusă la îndeplinire?”
„Da. Hai mai repede cu execuția aia, că mai am treabă și prin alte părți.”
În camera de comandă, tehnicianul-șef trase o înjurătură.
„Ăsta e un nenorocit pînă la capăt. Sunt gata sistemele?”
„Gata. Coordonatele sunt introduse.”
„Dați-i bătaie.”

***

Calculatorul complicilor acuzatului abia făcea față la avalanșa de comenzi pe care cei doi le introduceau.
„Nu mai avem mai mult de zece secunde. Dacă nu activezi sistemul exact cînd trebuie, s-a dus.”
„Taci. Nu e pe încercate, dacă nu reușim din prima nu mai avem o a doua șansă.”
Degetul îi plutea deasupra butonului. Ochii amîndorura erau lipiți de imaginea de pe ecran, pe care vedeau scaunul pe care stătea cel ce trebuia salvat cu orice preț.

***

Tehnicianul din camera de control acționă comanda. În camera de execuție se formă o bulă care învăluia scaunul pe care stătea acuzatul. Cîteva clipe crescu în dimensiuni apoi, încet-încet, începu să se micșoreze, strîngînd în ea pe cel de pe scaun. Îl dizolvă, îi amestecă forma pînă îl reduse la o masă compactă de materie. Continuă să se micșoreze pînă ajunse la dimensiunea unei mingi, apoi dispăru lăsînd în urmă o scînteie care se stinse și ea în două secunde.
Cineva ridică un receptor și formă un număr. Cînd cel de la capătul celălalt răspunse, vorbi scurt:
„Domnule judecător, sentința a fost dusă la îndeplinire.”
„Mulțumesc.”

***

Complicii priveau ecranul. În mijlocul lui un mesaj scurt acoperea liniile de cod care se derulau în continuare: “Transfer reușit.

***

„Ăsta nu e Iadul.” Mintea acuzatului revenea încet-încet la realitate. Îl durea tot corpul, gura o avea uscată și abia putea să respire. Încercă să se miște dar nu putu. Și o durere ascuțită îl străbătu din palme pînă în creștet. Era foarte cald dar nicidecum focul infernului. Deschise ochii.
„Ce dracu’ e asta? Ăsta nu e Iadul.”
Era țintuit pe o cruce. Bătut în cuie. Scoase un urlet.
„Ăștia m-au trimis pe vremea romanilor.”
La picioarele crucii vedea clar o gardă romană. De jur împrejur, o gloată de oameni care strigau. Și popi. “Ce dracu’ caută ăștia aici? Și popii? Unde dracu’ m-au trimis ăștia?”
Începu să se răsucească în legături. Durerea din încheieturile bătute în cuie îl făcu să urle.
„Ăsta să fie Iadul meu? Să fiu condamnat pentru totdeauna să fiu bătut în cuie pe o cruce? La dracu’ cu tot Iadul și cu ăia care m-au trimis aici.”
Tot sucindu-se în legături și urlînd de durere, întoarse capul și băgă de seamă că împreună cu el mai erau și alți crucificați. Privi la cel de lîngă el. Fusese bătut cu sălbăticie înainte de a fi bătut în cuie. Semăna mai degrabă cu o bucată de carne agățată în cuie decît cu un om. Văzu că întoarce capul spre el și cum i se mișcă buzele. Îi spunea ceva. Aplecă capul spre el și auzi cuvintele cum se formau:
„Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine în Rai.”

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...