Cadou de Crăciun

„Hai, Claudiu, la culcare.”
„Mama, vreau să mai stau.”
„Nu se poate. Este trecut de mult de ora ta de culcare. În plus, Moș Crăciun nu o să vină dacă nu ești cuminte și nu asculți. Copiii la ora asta dorm. Hai.”
„Am fost cuminte tot anul, foarte cuminte. Nu o să se supere Moș Crăciun dacă în seara asta stau pînă mai tîrziu.”

Doamna Stan își stăpîni un zîmbet. Logica fiului său, în vîrstă de doar cinci ani, o amuza. Se uită la ceas, era trecut de ora 9. Cînd intrase în camera fiului său îl găsise uitîndu-se pe geam. Știa după ce se uită, toată ziua cel mic încercase în fel și chip să îi tragă de limbă, pe ea și pe soțul ei, despre vizita lui Moș Crăciun. Și mai ales despre ce cadouri o să îi aducă și cum o să intre în casă. Rezistaseră asaltului de întrebări și încet-încet se făcuse seară. După ce stătuseră la masă Claudiu se retrăsese în camera lui de unde nu mai apăruse. Acum stătea pe pat, îmbrăcat și încerca pentru ultima dată să scoată ceva de la mama lui.

„Dragul meu, știu că ai fost cuminte tot anul. Dar nu vrei să o dai în bară chiar acum, nu? Iar Moș Crăciun sigur nu va intra în casă ca să îți lase cadourile dacă știe că tu ești treaz și îl pîndești. Moș Crăciun nu vrea să fie văzut.”

Cel mic pufăi enervat și scoase un oftat a lehamite printre buze.

„Hai, dezbracă-te, mergi și spală-te pe dinți și culcă-te.”
„Bine, mama.”

Îl urmări cum se dezbracă, cum îmbracă pijamaua și după aceea merse la baie. Auzi apa la chiuvetă și cîteva minute mai tîrziu apăru din nou. Sări în pat iar doamna Stan îi trase pătura pînă sub bărbie. Întinse buzele și-l sărută pe frunte.

„Pffff, mama, sunt băiat mare. Chiar trebuie să mă pupi în fiecare seară? Am 5 ani.”
„Ai. Dar eu tot te iubesc și o să te sărut pînă o să te plictisești de asta.”

Rîse cînd îl văzu cum se bosumflă, îi ciufuli părul după care se ridică. Merse la ușă, aruncă o ultimă privire spre el, stinse lumina și ieși din cameră. Traversă holul și intră în dormitorul lor. Soțul ei era pe pat, cu ochelarii pe nas și cu o carte în mînă.

„Gata, s-a culcat?”
„Da, abia am reușit să-l conving. Nu știu cum o să reușim să-l mai ținem în frîu la anul.”
„Cine știe dacă pînă la anul nu o înțeleagă ce e cu Moș Crăciun?”
„Da. Dar măcar anul ăsta încă putem să îi oferim bucuria de a-i fi aduse cadourile de către Moș. Are tot timpul să fie mare și să aibă griji, acum să se bucure de copilărie. Și cît putem să îi oferim asta o să o facem.”
„Așa e.”

Doamna Stan merse la baie, folosi toaleta după care se dezbrăcă și rămase doar în chilot și sutien. Se spălă pe dinți după care intră din nou în dormitor și se așeză pe pat. Luă o cremă de pe noptieră și începu să o întindă pe mîini.

„Ai pus totul la punct?”, întrebă ea.
„Da, am vorbit cu Marian, am stabilit tot. Putem dormi liniștiți, se descurcă.”
„Ai aranjat și camera video?”
„Mai ales. Am poziționat-o în așa fel încît să prindă toată sufrageria. O să îl prindă pe Marian cum intră pe horn, cum iese din șemineu și cum pune cadourile sub brad. Am pus-o direct în priză ca să nu rămînă cumva fără curent și am cuplat harddisk-ul extern ca să fie spațiu suficient pentru înregistrare. Mîine o să transfer înregistrarea pe un DVD și o vorbesc cu poștașul să îl aducă însoțit de un bilet semnat Moș Crăciun în care să scrie, Uite, ca să fii sigur că eu ți-am adus cadourile și nimeni altcineva.”

Doamna Stan rîse.

„Mare noroc că șemineul nostru are un horn atît de larg. Și mare noroc că fratele tău este ceva mai plinuț, îmbrăcat în costum chiar o să semene cu Moș Crăciun.”
„Vrei să spui că este gras de-a binelea”, izbucni și domnul Stan în rîs.

Doamna Stan începu și ea să rîdă. Terminase de întins crema pe mîini, luase puțin pe vîrful degetelor și începuse să o întindă pe piept. Soțul ei lăsase cartea deoparte și o privea. Se întinse, luă cutia cu cremă de pe noptieră, luă puțină și începu să îi maseze umerii soției sale.

„Ce bine e.”

Simți degetele lui cum apasă mai tare apoi cum se lasă în jos pe coaste și se mișcă încet. Le mișcă cîteva secunde fără țintă apoi le duse în față și îi acoperi sînii cu palmele. În același timp își lipi buzele de ceafa ei. Ea își coborî privirea și privi la palmele lui care îi frămîntau carnea. Îi văzu degetele cum îi prind sfîrcurile și le freacă. Scoase un geamăt. Simți cum o trage pe spate și cîteva clipe mai tîrziu era deasupra ei, mușcîndu-i buzele și frecîndu-se de ea.

„Ăsta e cadoul meu de Crăciun”, îl întrebă printre gîfîituri.
„Da.”

Ea întinse mîinile la spate și-și desfăcu sutienul în timp ce el îi dădea jos chilotul.

„Ești cam îmbrăcat, domnule Stan. Mie-mi plac cadourile fără ambalaj”, spuse ea și întinse mîna între ei, cuprinzîndu-l. El scoase un geamăt, îi privi mîna cum se plimbă pe partea din față a pantalonului scurt pe care îl purta și cît ai clipi din ochi rămase la fel de gol.

„Crăciun fericit, iubito.”

Ea nu apucă să îi răspundă, scoase doar un sîsîit ascuțit cînd el o pătrunse.

***

În casă era liniște. Pendula din sufragerie bătu de douăsprezece ori, anunțînd miezul nopții. În dormitorul părinților, cei doi dormeau, goi. După ce făcuseră dragoste stinseseră lumina și adormiseră imediat. Dormitorul lui Claudiu era însă gol. Cu cinci minute în urmă, cel mic deschisese ochii și se dăduse jos din pat.

Se prefăcuse că doarme pentru a fi sigur că dacă se întoarce cumva maică-sa ca să îl verifice, să nu bage de seamă și să se supere pe el. Acum, după ce se dăduse jos din pat, deschisese puțin ușa și asculta cu atenție. Nici un zgomot. Privi afară pe geam. Ningea foarte des, cu fulgi mari. Zăpada se așezase deja destul de bine. Continuă să își ducă la îndeplinire planul.

Ieși din cameră. Nu își pusese papucii, era doar în șosete, ca nu cumva să facă zgomot. Traversă holul, se opri în fața dormitorului părinților și ascultă puțin. Nu se auzea nimic. Ba da, se auzea un sforăit ușor. Bun, se gîndi, dorm buștean, o să pot să aștept fără ssă-mi fie grijă că or să mă prindă.

Coborî treptele, ajunse la parter și merse în sufragerie. Căută cu privirea prin cameră, era lumină suficientă de afară, pe geam. Se hotărî asupra unui loc și merse și se ascunse în spatele unuia dintre fotolii. Se așeză turcește și începu să pîndească.

***

Doamna Stan clipi din ochi. Se întinse și căscă. Deschise ochii și privi spre fereastră. Lumina intra printre faldurile draperiei, căzînd ici și colo pe pat. Privi la soțul său cum dormea cu fața în jos, cu o mînă pe sînii ei. Întinse o mînă și îl mîngîie pe păr apoi se întinse și îl sărută. Un mormăit ieși dintre buzele lui.

„Hai, Adrian, deșteptarea.”
„Mmmm… Cît e ceasul?”
„E dimineață. Hai, scularea. Claudiu cred că este deja în sufragerie și rupe ambalajele de pe cadouri.”

Domnul Stan deschise ochii, căscă cu poftă și-și mișcă mîna pe care o avea pe sînii ei. Își plimbă degetele și dădu un bobîrnac unui sfîrc.

„Hai, somnorosule, fii cuminte. Diseară. Acum așteaptă fiul nostru.”

Domnul Stan rînji și se ridică. Se întinse deasupra ei și o sărută apăsat.

„Merg să fac duș.”
„Hai. După aceea fac și eu și coborîm.”

Îl privi cum se dă jos din pat și se îndreaptă spre baie. Auzi apa cum curge și se întinse pe spate. Se gîndi la el, gol, sub duș și coborî o mînă pe burtă. Se opri. Diseară, se gîndi ea, nu acum.

După ce făcură duș, se îmbrăcară și ieșiră din dormitor. Doamna Stan merse la ușa dormitorului lui Claudiu și o deschise. Așa cum se aștepta, era gol. Patul era nefăcut. Chicoti. Se-ntoarse și merse înapoi în capătul holului, lîngă scara ce ducea la parter.

„Nu e în dormitor.”
„Nici nu mă așteptam”, răspunde domnul Stan.
„Cam liniște jos. Cred că e pînă-n gît în cadouri.”
„Hai să coborîm. Vreau să îl văd.”
„Hai.”

Începură să coboare treptele. Pe măsură ce ajungeau mai jos ascultau cu urechile ciulite. Nu se auzea nimic. Asta e prea de tot, gîndi domnul Stan. Chiar atît de impresionat să fie de cadouri încît să rămînă mut. Știa că își dorea de jumătate de an macaraua aia dar chiar atît de mut să fie după ce a văzut că a primit-o?

Ajunseră la parter și merseră în sufragerie. Liniște. Nimeni.

„Unde e?”, întrebă doamna Stan.

Privi spre soțul său. Îl văzu privind fix și după aceea cum ridică mîna și arată cu degetul. Privi încotro arăta mîna lui și văzu bradul. Întîi nu înțelese ce vrea să îi arate dar după aceea își dădu seama despre ce era vorba. Nu era nici un cadou sub brad.

„Unde sunt cadourile?”, întrebă ea.
“Unde e Claudiu?”, întrebă el în același timp.
„Claudiu”, strigă doamna Stan.

Făcu cîțiva pași prin sufragerie. Încăperea era la fel ca ieri. Nu cadou, nu Claudiu, neatinsă. Simți că o apucă panica.

„Adrian, unde e Claudiu?”, țipă ea.
Domnul Stan simți că i se taie picioarele. Dacă fiu-său face vreo farsă o să și-o ia exact în ziua de Crăciun.

„Unde sunt cadourile? De Claudiu înțeleg, mai mult ca sigur că face o glumă proastă și pentru asta o să mănînce bătaie fix de sărbători. Ca să nu creadă că Moș Crăciun e numai lapte și miere. Dar unde sunt cadourile? Că am stabilit clar cu Marian toate detaliile. Cadourile trebuiau să fie aici. Doar nu le-o fi mutat Claudiu pe toate și le-a ascuns pe undeva ca să facă haz de noi.”
„Dă-i un telefon lui Marian.”
„Bună idee.”

Domnul Stan puse mîna pe telefon și formă un număr. Așteptă vreo 10 secunde după care azvîrli telefonul pe canapea.

„Nu răspunde. Să vezi ce-i fac și ăstuia cînd o să dau ochii cu el.”

Doamna Stan se așeză pe un fotoliu și-și duse mîinile la gură. Adrian se apropie de ea, îi puse o mînă pe umăr și o bătu ușor.

„Liniștește-te. E-n regulă. Nu s-a întîmplat nimic, e doar o glumă proastă.”
„Pînă nu-l am pe Claudiu în fața ochilor, întreg și nevătămat, nu mă liniștesc. Și o să-i trag o mamă de bătaie, fără discuție.”

Domnul Stan se încruntă. Strînse pumnii. Buzele i se strînseră în linie dreaptă.

„Tu începe să-l cauți în casă. Eu ies, o să mă uit prin curte.”
„Bine.”

Doamna Stan începu să caute prin casă. Cameră cu cameră, prin dulapuri, pe sub mese, oriunde s-ar fi putut ascunde Claudiu. Se gîndea că în clipa în care o să dea de el, o să-i tragă o mamă de bătaie ca să o țină minte. Acum îl apucase să facă farse. Termină de căutat la parter și merse la etaj. Nu-l găsi nicăieri. Se gîndi la pod. Coborî scara de acces și urcă. Nu era nici acolo. Reveni la parter și merse în sufragerie. Se lăsă să cadă pe canapea și-și apucă capul în mîini. Începu să simtă îndoială. Dacă… Scutură capul și îndepărtă gîndurile care începuseră să i se formeze în minte. Privi în jur și privirea îi trecu peste ascunzișul unde amplasase soțul ei camera video. Se ridică și merse acolo, scoase camera și o cuplă la televizor. O porni și începu să deruleze înregistrarea.

Adrian căută în toată curtea și nu găsi nimic. Merse în spatele casei, gîndindu-se că o să găsească acolo urmele lăsate de fratele său cînd se urcase pe casă pentru a intra pe horn. Din păcate, ninsese toată noaptea și nu se cunoștea nimic. Reveni în fața casei și exact în acel moment auzi un țipăt din casă. Era glasul soției sale. Nu îi luă mai mult de cîteva secunde să intre și să ajungă în sufragerie.

Doamna Stan stătea pe canapea și privea la televizor. Privi și el pe ecran dar nu văzu nimic. Doar sufrageria pe timp de noapte, nimic altceva.

„Ce s-a întîmplat?”, o întrebă.

Doamna Stan nu îi răspunse. Privea fix spre televizor, cu gura căscată și bărbia tremurînd, cu o mînă întinsă spre ecran. Somnul Stan mai privi o dată spre ecran dar văzu același lucru. Sufrageria goală.

„Ce este? Ce ai văzut?”

Apucă telecomanda și rulă înapoi înregistrarea. Băgă de seamă mișcări repezi pe ecran. Lăsă înregistrarea să se deruleze pînă dispăru mișcarea apoi o lăsă să ruleze normal. Cîteva secunde mai tîrziu băgă de seamă mișcare. Văzu pe cineva cum coboară pe horn și se lasă pe vine în interiorul șemineului. Ăsta e frate-miu, gîndi el. Băgă de seamă costumul de Moș Crăciun. Lipsea totuși ceva. Se uită cu atenție dar întîi nu reuși să își dea seama despre ce e vorba. Continuă să se uite cu atenție. Îl văzu pe cel de pe ecran cum iese din șemineu și face doi pași. Apoi își dădu seama.

„Unde e sacul cu cadouri?”

Soția sa nu scoase un cuvînt, continua să privească spre ecran fără să miște. Privi la ea apoi întoarse iar ochii spre televizor. Cel de pe ecran întoarse capul și privi prin sufragerie. Apoi, de după un fotoliu, în fața lui apăru Claudiu.

„A pîndit”, strigă Adrian. „În loc să doarmă a stat și a pîndit.”

Urmări mai departe ce se petrecea pe ecran. Văzu cum cei doi de pe ecran par să vorbească. Apoi cum se îndreaptă spre șemineu. Privi cu atenție și îl văzu pe fratele său cum dispare pe horn. Cîteva clipe mai tîrziu apăru un fel de leagăn și Claudiu se așeză pe el. Apoi văzu cum dispare și el pe horn.

Adrian opri televizorul.

„Să vezi ce-i fac lui Marian cînd dau ochii cu el. Să ne facă o farsă ca asta.”

Privi la soția sa. Era în aceeași poziție, cu gura căscată și tremurînd. Merse, se așeză lîngă ea și o luă în brațe.

„Liniștește-te. Nu ai văzut? Dragul meu frate, împreună cu iubitul nostru fiu s-au hotărît să ne joace o farsă de zile mari. Trebuie să recunosc că oricît de tîmpită e farsa, e totuși bună. Bine gîndită și bine pusă la punct. Asta nu îi iartă însă de o chelfăneală strașnică. Dacă nu ai de gînd cumva să îi ierți.”

Doamna Stan răsuflă adînc. Închise gura și duse mîna la față. Își șterse ochii.

„Nu vrei să știi cît de nervoasă sunt acum. Pentru binele lor ar fi bine să apară cît mai curînd și să termine cu toată mascarada asta.”

În timp ce vorbea se auzi soneria.

„Aha, s-au hotărît indivizii să apară și să culeagă roadele hazului lor. Stai aici, mă duc să deschid”, spuse Adrian.

Se ridică și ieși din sufragerie. Merse la ușă, luă o față încruntată și deschise. În fața ușii, un curier.

„Bună dimineața. Domnul Adrian Stan?”
„Da, eu sunt.”
„Aveți un colet.”
„Un colet? Astăzi? Voi nu aveți liber zilele astea?”
„Este un colet cu regim special. Vă rog să semnați aici.”

Întinse un formular. Adrian semnă și îi dădu pixul înapoi. Luă plicul de hîrtie.

„Sărbători fericite, domnule.”
„Mulțumesc. Și dumneavoastră la fel, sărbători fericite”, răspunse Adrian.

Închise ușa și merse în sufragerie. Doamna Stan aștepta, în aceeași poziție, pe canapea.

„Unde sunt?”
„Nu au fost ei. A fost un curier. Mi-a adus un colet.”
„Colet astăzi? Ăștia nu au liber de sărbători?”
„Se pare că nu.”
„Ce colet?”
„Nu știu. Văd acum.”

Rupse hîrtia și scoase din plic un DVD. Se uită la el pe ambele părți. Nu avea copertă, era o carcasă simplă, ieftină. O desfăcu și se uită la discul din interior. Nu avea nimic scris pe el.

„Ăștia se întind cu gluma. Să vezi că s-au filmat și ne-au trimis filmarea prin curierat special”, spuse el.
„Asta chiar că e farsă în toată regula, bună de dat la televizor.”
„Orice ar fi, trebuie să recunosc că sunt foarte inventivi și îi duce capul să organizeze o treabă de genul ăsta.”
„În special frate-tău.”
„Lasă că nici cu Claudiu nu îmi este rușine. Cinci ani dar îl duce capul la toate alea. Nu că nu aș fi mîndru de capul pe care îl are dar oricum…”
„Hai, bagă-l odată în DVD, nu mai am răbdare, vreau să mă liniștesc, să văd că e Claudiu bine și după aia pot să îl bat liniștită. De frate-tău te ocupi tu.”

Domnul Stan chicoti. Merse la televizor, băgă discul în DVD și reveni lîngă ea. Luă telecomanda și apăsă pe buton.

Cîteva secunde nu apăru nimic pe ecran. Apoi se lumină. Apăru un fundal de iarnă și începu să cînte un colind cu sunete de sanie cu zurgălăi.

„Fir-ar ei de artiști! Asta e planificare în toată regula”, spuse Adrian.

Doamna Stan nu spuse nimic. Privea pe ecran și aștepta. Singurul lucru pe care îl voia era să îl vadă pe Claudiu pe ecran, ca să se liniștească. După aceea nu îi mai rămînea decît să aștepte ca cei doi să apară acasă. Avea ea grijă după aceea să îi răfuiască cum se cuvine.

Pe ecran colindul continua să ruleze. Domnul Stan începuse să își piardă răbdarea. Apoi, brusc, se întunecă și apăru imaginea unei încăperi. În prim plan cineva îmbrăcat în Moș Crăciun, cu o mască de om bătrîn pe față. Ocupa tot ecranul, așa că nu se putea vedea ce este în spatele lui. Începu să vorbească:

„Ho, ho, ho, copiii moșului. Sănătate și la mulți ani. Nu vreau să vă răpesc prea mult din magia sărbătorilor așa că o să fiu scurt. Aveți onoarea de a fi primii cărora Moș Crăciun nu le aduce daruri ci de la care Moș Crăciun primește daruri. Sau mai bine zis le ia el cu mîna lui. Ce daruri, vă întrebați probabil. După cum cred că ați băgat de seamă pînă acum, cineva este absent la apelul de dimineață. L-ați căutat probabil peste tot și nu l-ați găsit. Nu vă faceți griji. Este absent la voi dar prezent la mine.”

Cel de pe ecran începu să se miște cu spatele și încet-încet ceea ce era în spatele lui începu să se vadă. Cu o mișcare teatrală se dădu la o parte. În același moment, doamna Stan țipă:

„Claudiu!”

Pe ecran, fiul lor era așezat pe un scaun, legat, cu o cîrpă la gură. Ochii i se mișcau în orbite, privind speriat în jur. Moș Crăciun reluă discursul:

„După cum puteți vedea mi-am permis să îmi însușesc un cadou de la voi din casă. Nu vă faceți griji, este pe mîini bune. Iubesc copiii mai mult decît orice pe lume.”

Un rîs sumbru se auzi de sub mască. Cel de pe ecran merse la copil și îi dădu la o parte cîrpa de pe gură.

„Spune-i ceva lui mami.”

Copilul începu să plîngă. Moș Crăciunul se aplecă spre el și se răsti:

„Spune-i ceva lui mami!”

Copilul scoase un țipăt și lăsă să îi scape printre buze, scîncit:

„Mamiiiiii!”

Doamna Stan era țeapănă. Privea cu ochii holbați spre ecran. Din gură nu îi ieșea nici un sunet.

„Acestea fiind spuse, încheiem transmisia noastră specială de astăzi și vă dorim sărbători fericite” continuă cel de pe ecran. Se apropie de obiectiv și întinse mîna ca să oprească camera de filmat dar se opri. „Ah, să nu uit. Îmi pare rău de domnul pe care l-am întîlnit pe traseu, cel echipat în Moș Crăciun. Probabil venea să aducă cadouri. Din păcate nici el nici cadourile nu vor mai ajunge la destinație. Ho, ho, ho.”

Ecranul se stinse.

Domnul Stan înțepenise. Întoarse capul spre soția sa. Era leșinată pe canapea. Simți și el cum se învîrte camera cu el și o secundă mai tîrziu cădea pe covor.

***

„Unchiule Marian, crezi că am jucat bine?”
„Foarte bine. Acum să ne pregătim pentru ce o să pățim cînd o să ajungem acasă.”

Claudiu rîse. Era totuși un copil care făcea tot felul de lucruri ca orice alt copil de vîrsta lui, fără să se gîndească prea mult la consecințe. Iar cînd unchiul lui îi povestise de farsa la care se gîndise, se hotărîse imediat.

„Vrei o ciocolată?”, îl întrebă unchiul său.
„Da.”

Bărbatul scoase o ciocolată din buzunar și i-o dădu. Copilul rupse ambalajul și începu să ronțăie. În timp ce rupea o altă bucată și o băga în gură unchiul său îl privi lung. Își plimbă privirea încet pe el, din cap pînă-n picioare…

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: