Scripca, compartimentul și peronul

Plec într-o zi împreună cu cîțiva amici la vînturat de lume. Nimerim la gară, cumpărăm bilete și urcăm în tren. Găsim un compartiment și fierul pe roți pornește la drum. Personal. Trenul era personal, eu personal ador să merg cu el, pentru că are frumosul obicei de a-și lua avînt și exact cînd să spui că începe să capete ceva viteză îl simți că mușcă frînele, scîrțîie și iar oprește.
Trenul merge, noi stăm. Facem ce știu mai bine să facă adolescenți care nu au altceva mai bun de făcut decît să colinde fără țintă. Rîdem, glumim, ieșim pe coridor să fumăm, bem bere și facem cu ochiul fetelor care trec pe lîngă noi sau care se află mai încolo.
La un moment dat apare în capul coridorului un… cum să-i zic? Un om, vîrsta cred că îi putea fi identificată doar prin metoda izotopului de carbon 12. Terfelit, peticit, trebuia să tragi la sorți să hotărăști care erau pantalonii și care haina. Și atîrnată sub braț o scripcă. Mișcă picioarele și cînd ajunge lîngă noi deschide pliscul și zice:
„Măi, flăcăi, nu mă miluiți și pe mine cu o pîrlită de țigară?”
O voce afumată, stricată, răgușită, ai fi zis că mai are trei respirații și își dă duhul. Era așa o combinație între sunet de joagăr cu șuierat de vînt printre scîndurile de la gard. Mă uit la el, ochesc scripca de sub braț, văd că și arcușul e la locul lui, evaluez momentul și-i zic:
„Moșule, ai de la mine o țigară din aia boierească dacă zici ceva din dibla aia de-o ții la subsuoară. Sau e doar de decor?”
Se uită la mine și îi sclipește o luminiță în ochi. Apucă scripca cu mîna stîngă, arcușul cu dreapta, o potrivește sub bărbie, se uită la mine:
„Vreo preferință, ceva? Ce să-ți zic?”
M-a blocat la faza asta, ce să-i cer eu acum? Mă repliez repede și-i zic:
„Ce vrei, numai frumos să fie.”
Măi, nici nu apuc să scot cuvintele din gură că pornește moșul nostru o sîrbă de înțepenim cu toții. Mă, fratele meu, o sîrbă din aia frămîntată, care pune în pericol scîndurile de la dușumea, pingelele de la încălțăminte și inima participanților.
Ne holbăm unii la alții, dă unul din noi să zică ceva dar i se lipește o palmă de-a altuia direct pe gură, i-o astupă și-i sugrumă vorbele în gîtlej. Ne uităm pieriți la moșul care, cu ochii închiși, plimbă arcușul mlădiu pe corzi și mișcă degetele cu unghii galbene de tutun. Agață firele, le mîngîie, le zgîrie și smulge din ele, cu arcușul, sunet vesel. Nu-ți zic că mai încolo, pe coridor, se-aude deodată un chiuit împreunat cu un “Arde-o pe cumătra!”, care primește răspuns de la două compartimente distanță, “Așa, finule!”. Și moșul, vechi la trup și la față dar sprinten la degete și la arcuș, se-ncovoaie pe sunetul scripcii, cască ochii și, după încă cîteva măsuri, termină jocul cu o înfloritură scurtă.
Se lasă liniște ca la slujbă. Mă scotocesc repede, scot pachetul, îl scutur de vreo 3-4 țigări și i le întind. Apucă cu degetele numai una, o duce la gură, o aprinde și trage cu poftă, mulțumit.
„Ia-le și pe astea”, îi zic.
Se uită la mine, după care le ia și le ascunde într-un buzunar la piept, pe dinăuntru. Suge din țigară și evacuează fumul pe nări cu pofta unuia care n-a mai fumat de ceva vreme.
„Moșule, după ce fumezi, hai la noi în compartiment. Te rog eu.”
„Viu, da’ la următoarea io trebuie să cobor”, zice el.
Termină de fumat, intră și se așează pe un colț de canapea. Se uită în jur și strînge scripca în mîini, ai fi zis că cu teamă să nu i-o șparlească careva.
„Măi, dar eu știu că lăutarii se mai și împărtășesc din cînd în cînd, ca să capete puteri”, zice unul dintre noi.
„Vă mulțumesc, băieți, da’ nu vă osteniți atîta pentru un pîrlit de moșneag. Mie îmi ardea sufletu’ după o țigară, mare noroc că dădui peste voi miloși la suflet de-mi dădurăți.”
Umblă unul dintre noi în rucsac, pescuiește o sticlă cu țuică de prune și i-o întinde. Moșul apucă sticla, se uită cu luare-aminte la ea, trage de dop, se șterge la gură și-i trage un gît zdravăn.
„Sîmbure de prună”, zice el. Mai suge o dată din sticlă după care o înapoiază.
„Moșule, da’ din gură știi să zici ceva?”
„Știu. Ce să vă zic?”
„Uite, zi ceva vesel pentru Adrian, că e mort-copt după gagică-sa, cred că mai are puțin și o fură de-acasă de la mă-sa și de la taică-su.”
N-așteaptă lăutarul nici măcar o secundă-n plus, de data asta apucă scripca ca pe-o chitară, mușcă corzile și dă drumul la glas:

Mîndro, caii mei să moară
De n-am să te fur diseară
În papuci și-n pielea goală
Să bag toată lumea-n boală
Mîndro!

Omule, ca să înțelegi, noi ascultam, coridorul asculta, cred că și șeful gării care urma să vină asculta pe peron ce zicea moșneagul nostru din muzicuță. Adrian mușca din gîtul sticlei și cred că deja făcea planuri de evadare pe geamul gagică-sii, cu tot cu ea în cîrcă. Noi eram fierți, copți, ne ungea glasul direct pe suflet.
Moșneagul urma cîntecul însoțit de corzile viorii făcută chitară. Și tocmai cînd îl încheia se auziră frînele care-ncepuseră să se frece de roți. Se ridică.
„Vă mulțumesc, flăcăi, că v-ați făcut pomană cu mine. Vă doresc să fiți sănătoși și veseli, să vă iubească fetele și voi pe ele și să trăiți ani mulți și fericiți. Eu acum trebuie să cobor.”
Iese din compartiment și pînă oprește trenul ajunge la ușă. Coboară încet. Noi ieșim pe coridor, aprindem țigări și după aceea ne atîrnăm cu mîinile pe geam și privim afară. Moșul ajunge pe peron și îi iese în cale o femeie de-o vîrstă cu el, cu fața plînsă. E-n dreptul nostru așa că putem auzi ce vorbesc.
„Vasile…”
„Ce e, femeie?”
„Vasile…”
„Ce e, femeie, spune odată, ce tot miorlăi? Ce s-a-ntîmplat?”
„Băieții…”
„Ei, ce e cu băieții? Ce-au mai făcut dracii ăia doi? Ce-au stricat?”
„Vasile, băieții s-au înecat amîndoi la gîrlă azi-dimineață!”
Înțepenim.
„Ce spui tu, Ruxandră?”
„Vasile…”
„Ce spui tu, Ruxandră?”, urlă el. O apucă de umăr, o trage în fața lui, o scormone cu privirea căutînd minciuna din vorbele ei.
În spatele femeii apar cîțiva bărbați între două vîrste, îmbrăcați în negru. Privesc spre el iar moșneagul ridică capul și-i vede. Își plimbă ochii de la unul la altul și, prin ceața ce i se pune pe gînduri, înțelege.
Împinge muierea cît colo și cade în genunchi. Ridică fruntea spre cer și dă drumul unui țipăt răgușit și unei înjurături năprasnice.
Trenul pornește și prin scrîșnet de roți mai auzim urletele moșneagului și prindem imaginea lui în genunchi, strîngînd la piept scripca și arcușul, ca și cum i-ar fi strîns pe cei doi băieți pe care nu-i mai avea.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: