Distopie

Mă scotocesc prin buzunare și pescuiesc ultimii douăzeci de bani pe care îi păstram pentru o țigară la bucată. Întind mîna prin gîrliciul în spatele căruia stă vînzătoarea. Se uită la mine cu o față pe care stă întipărită expresia sărăciei pe care o vede în mine. Apucă monedele cu vîrful degetelor, de parcă i-ar fi teamă să nu se căpătuiască cu vreo boală de piele. Simt rîia pe care o respinge și aștept.
„Ce vrei?”
Mă uit la ea și arunc cîteva vorbe:
„O bere din aia ieftină, la doi litri, de 4 lei.”
I se strîmbă gura, se întoarce cu spatele și apucă direct de pe podeaua chioșcului o sticlă de bere din aia bună de spălat pe picioare cînd nu ai apă la îndemînă. Mi-o întinde după care întreabă pe următorul client ce anume dorește. Pe mine m-a întrebat ce vreau.

Mă dau înapoi cu sticla la subsuoară și pășesc agale spre bloc. Mă feresc de doi cîini care rod un ciolan mucegăit și mîrîie sugestiv, „Dă-te, bă, dracu’ la o parte, nu vezi că mîncăm?” Fac un ocol, ajung la scară și mă așez direct pe trepte. În minte îmi răsună o voce, „Iar stai cu curul direct pe ciment? O să răcești la rinichi și să vedem cine îți dă bani de spital, cine te ține acolo?” Îmi iau seama, mă ridic și culeg un teanc de oferte din alea de la supermarketuri. Le arunc sub mine și mă așez cu fundul direct pe o propunere de nerefuzat, “3 batoane de salam la preț de două, la doar 39 de lei!” „Să vă stea salamu-n gît!”, zic, și dau cep la petul cu bere. Măcar e rece. O ridic la gură și trag un gîlgîit, o simt cum se duce pe gît în jos. Slabă, la 4 lei la ce te poți aștepta? Trei la sută alcool, bine măcar că e și ăsta.

Mă scotocesc în buzunarul gecii și pescuiesc o jumătate de țigară din care am tras primele fumuri acum cîteva ore. Am stins-o și am păstrat și pentru mai tîrziu. Îi aprind capătul și sug din ea cu putere.

Prin fața mea trece o babă. Drăcuie. Moșul se tîrîie după ea cărînd o sacoșă cu fundul lipit de asfaltul peticit. Lasă în urma lor miros de următoare ceartă terminată în farfuriile sparte în bucătărie și în drojdia dată pe gît la matul din colțul străzii. Privirea mi se prelinge pe urmele lor și bag de seamă dîra de făină, cumpărată din ultimii bani care mai sunt în casă pînă la următoarea pensie, făină lăsată asfaltului de mîna care nu mai are putere să ridice papornița mult prea grea.

Mai trag un fum din chiștocul care începe să îmi ardă degetele și dau fumul afară pe nări. Duc iar sticla la gură și beau cu nădejde. Lichidul îmi ajunge în stomac. Nu simt nimic. Doar răceala mațelor.

Javra scării se apropie de mine și se gudură. Întind mîna, i-o pun pe creștet și gura mi se strîmbă într-un zîmbet. Se uită la mine, vede că nu am nimic să îi dau și pleacă în altă parte la altul mai căpătat. De la mine cel mult o gură de alcool ieftin.

Din scară apare Fane de la cinci.
„Hai, noroc.”
„Baftă.”
„Ai auzit?”
„Ce să aud?”
„A murit Grigore de la scara șase.”
„Să-l ierte Dumnezeu.”
Pleacă mai departe, se oprește, se-ntoarce și mă-ntreabă:
„N-ai o țigară?”
Îi întind în tăcere chiștocul care își arde ultimele fumuri. I-au mai rămas vreo trei, plus jumătate din filtru. Îl ia și-l duce la gură. Întoarce spatele, se-nfășoară mai bine în pufoaica jegoasă și pleacă.
Privesc după el și clătesc amăreala din gură cu încă un gîlgîit de bere.
Cobor fruntea-n ciment și gîndesc:
„De ce o fi murit Grigore? O fi crezut că e mai bine pe lumea ailaltă?”

Pe lîngă mine urcă poștașul. Scormone în geantă, scoate plicuri și le bagă-n cutiile poștale. Mă ridic, o deschid pe a mea și mă uit să văd ce e. Factura la lumină. Nu o deschid, știu ce e scris acolo.

Dovada cu acte-n regulă că-s rupt în cur de sărac ce sunt.

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: