Luța

„Gata, nepoate, ai mîncat?”
„Mîncat, unchiule, numai să fumez o țigară cu filtru și după aia ne urnim.”
„Bine. Io mă duc să înham.”

Mă așez pe o felie de ciment mîncat de vreme, în fața adăpostului pentru orătănii. Scot țigara și scapăr un chibrit. Bătătura e vopsită cu păsăret, un cocoș caută spre mine. Veghează la harem, atent în toate părțile. Boabele azvîrlite de nevasta lui nea Ion de cu dimineață au dispărut de mult în guși și pipote. Orătăniile scurmă pămîntul măturat bine de tot și culeg resturile scăpate ici și colo dintre ghearele sculei din crăci de vișin.

Termin de fumat, mă ridic. Nea Ion a terminat de pus hamurile și Luța așteaptă. O iapă puțină, costelivă, ai fi zis că abia poate să ducă o paporniță pe spinare darmite să tragă o căruță. Plină cu ceva căruța, peste poate. Știu însă că așa e ea. Degeaba s-a muncit nea Ion de cînd o are să pună carne pe ea, să o aducă în rîndul cailor. Nu vrea și pace. Ce nu i-a dat și îi dă? De-ale gurii mai ceva decît la o masă boierească. Fîn curat, mai că nu i l-a ales fir cu fir, și găleți pline ochi cu mere, e moartă iapa după ele, și apă din fîntînă săpată anume pentru ea. Dragoste mare, nu glumă. Îi vorbește de parcă ar fi copilul lui. Și-o mîngîie și-o pupă. Moarte de om ar fi făcut pentru Luța lui, comedie mare. Iapa însă, să pună carne pe ea, pace. E slabă, radiografie. Cu vremea s-a dumirit și stăpînul că așa îi este firea. De scos de la porție însă nu a scos-o. O duce animalul mai ceva decît ăla din poveste. Numai tavă cu jăratic nu i-a pus dinainte că-n rest…

„Hai, nepoate, că acuș e vremea să se pună ciobanii pe treabă și de n-om fi acolo la ceasul hotărît ne-am lins pe bot. Sus.”
Mă sui lîngă el pe capră. Muierea a crăcănat larg porțile și nea Ion lovește încet, cu coada biciului, în lemnul lustruit al căruței. Iapa mișcă și urnește cutia pe patru roți. Ieșim în uliță și în urma noastră porțile scîrțîie în balamale.
„Ruxandră, apăi noi ne-om întoarce cînd o fi gata treaba.”
„Bine, Ioane, umblați sănătoși.”
O pișcătură de hăț și luăm ulița la dreapta. Iapa cunoaște, umblă fără să îi spună stăpînul ce și cum. Piele de bici nu au cunoscut spinarea și șalele ei de cînd se știe ea. Nea Ion îl ține de decor, căruță fără bici nu se poate. De pocnit însă din el pocnește numai în aer. Și dă cu el în lemnul căruței cînd vrea să se facă auzit de careva.

Terminăm ulița drept în capul satului. În stînga, cîmp. Proțăpită în mijlocul covorului de iarbă păscută, stîna. Din față vin și trec pe lîngă noi alte două căruțe trase de cai mari, rotunzi, puternici. Trap drăcesc.
„Să trăiești, Ioaneeee…”
„Să te văd cu gagici în poală, mă, Partene.”
Ajungem la un cot, nea Ion întoarce, ieșim de pe drum și luăm în roți pămîntul crăpat al cîmpului. Deschide gura către animalul care ne trage netulburat:
„Luța, fata tatii, ia uite cum merg caii. Mergi și tu ca ei.”
Și-o înghiontește puțin cu hățurile. N-ai fi zis că e în stare dar odată ne smucește iapa din loc. Cît p-aci să vin de-a berbeleacul, grămadă. Pîrîie cutia de lemn din toate încheieturile, acuș zici că se fărîmă.

Iapa s-a așternut la o goană de zici că o fugărește moartea din urmă. Nea Ion s-a agățat de hățuri, le-a înfășurat pe după mîini, s-a proptit cu tălpile și se hurducă de zici că-i paiață. S-a dus dracului pălăria de pe cap, i-a zburat în urmă lăsînd descoperit capul îmbrăcat cu păr alb. Rîde fericit.
„Așa, fata tatii! Așa!”
Fac o cruce cu limba-n gură, că mîinile le am înfipte în scînduri. Nea Ioane, de pornit s-a pornit, să vedem acum cum ne mai oprim. Iapa nu pare că ar avea de gînd să stea. În față, stîna străjuită de dulăi mari, flocoși. Îmi trece prin gînd că dacă ne iau blănoșii în colimator nici naiba nu ne mai scoate din dinții lor.
În gura stînii ies ciobanii. Văd dulăii cum se ridică, gata, îmi zic, s-au dumirit că suntem străini și-am belit-o. Îi văd însă, printre hopuri, cum se strîng lîngă ciobani. Ăștia îi adună pe toți în țarc și trag poarta. Bun, de-o grijă am scăpat, mai e una. Să-i treacă iepei printre urechi să oprească adică.

Mă uit la nea Ion, îl văd că apucă biciul. Luțo, gîndesc, n-ai simțit tu mîngîiere de curea pînă acum dar cred că azi o să faceți cunoștință. Îl văd cum apucă scula de vîrf și-odată lovește repede, scurt, cu mînerul în lemnul de sub picioare. Și simt cum punem frînă. Încet-încet, iapa se potolește. Oprește goana nebunească și ajungem în gura stînei unde stă locului. Bate din copită și-ntoarce capul spre stăpîn. Nea Ion sare de pe capră și merge drept la ea. Mă uit, gîndesc că acuș îi trage o chelfăneală, nu cumva să rămînă dator.

Apucă animalul pe după gît și își lipește obrazul de grumazul ei. Își plimbă degetele prin coama deasă și îi șterge umezeala strînsă sub ochi. Pune buzele pe pielea încinsă, murmură nedeslușit. După aia o bate cu palma de spinare.

„Nea Ioane, ce dracu’ are asta a matale? A căpiat?”, întreabă un cioban.
“Da’ de unde, flăcăule? E cal.”

Mă uit la el. M gîndesc că nici ginerică la nuntă nu e mai mîndru decît el acum. Pricep ce înseamnă dragostea pentru un animal de care ai grijă ca de copilul tău. Și la o adică îi sapi și o fîntînă, să fie numai a lui.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: