07.decembrie.2018

De multe ori atunci cînd iau creionul în mînă și scriu (da, scriu mult de mînă și după aceea dactilografiez pe calculator) rămîn pe gînduri minute bune. Pentru că de multe ori urmează să scriu despre viață așa cum este ea, așa cum o văd cînd merg pe stradă, fără împopoțonări artistice, figuri de stil sau îmbrăcăminte frumoasă pentru cuvinte. Redau culorile așa cum sunt ele, murdare, jegoase, pline de praf și noroi, pline de miros de fum acru și vomă cromatică. Scriu urletele, scîncetele, plînsul, durerea sonorizată în scrîșnetul dinților și clefăitul fălcilor. Pun pe hîrtie gunoiul, perisabilul, scursurile și ceea ce se găsește jos, la pămînt, culcat, lipit, făcut una cu glodul mizerabil.

Merg pe stradă și văd bucuria simplă, trăită în jocul de table jucat cu fundul așezat pe treptele scării, băută în jumătatea de votcă ieftină, fumată în penala făcută din resturi culese de pe jos și răsucită în ediția de dimineață a ziarului local. La pagina 3 s-au bătut doi pentru o sticlă de bere dărîmată cu cotul, la pagina 8 pe la mijloc scrie că locurile de muncă disponibile sunt tot alea de acum 2 luni. Văd gîlceava copiilor care se ceartă pe o bășică de minge și drăcuiala babei de la 2. “Fir-ați ai dracu’ să fiți voi astăzi și mîine că nu mai poate omu’ să doarmă din cauza voastră!” Văd pe ăla care o face pe mecanicul auto cu mîinile trei-sferturi în motor, “Paștele mă-sii de hîrb, cine m-o fi pus s-o cumpăr tocmai pe asta? Rahat a fost în capul meu, nu creier!”

Văd șleahta de dulăi ce împînzesc cartierele, convulsiv, se scurg ca un noroi cenușiu printre pubele, scări și picioare care, cînd și cînd, trag cîte un șut. “Marș, fir-ai a dracu’ de javră!”. “Miorlau!”. “Zît, futu-ți gîtu’ mă-tii!”. “Pfff… iar s-au înhăitat ghiolbanii ăia de motani de vizavi pentru vreun cur de muiere. I-auzi în ce hal urlă!”. Văd clasa intermediară a populației, patrupedă, cu care ne tîrîm zi după zi existențele. O întîlnesc, trec printre sau pe lîngă ea, o mîngîi între urechi, o fluier sau o “pis-pis”. E printre noi, e cu noi.

Văd certuri, scandaluri, blesteme, înjurături. Văd palme. Văd lacrimi și durere. Și uneori le și scriu. De ce? Pentru că sunt tot atît de vii ca și ceea ce este frumos, ceea ce este bun, ceea ce este cîntat, scris sau vorbit la modul frumos. Pentru că uneori simt nevoia să le scriu așa cum le văd, fără să le cosmetizez. Pentru că uneori viața nu are nevoie de coafor, de cosmetician, de hairstylist și de haine pompoase. De multe ori este goală, murdară, jegoasă, vopsită cu praf mizerabil și cu felii de noroi ițindu-se dintre deștele de la picioare.

Și poate că uneori trebuie să o vedem și așa pentru a aprecia partea ei bună. Și este foarte bună, atîta timp cît păstrăm contactul cu toate părțile ei, părți care ne aduc aminte că suntem vii. Al dracului de vii.

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: