Caisul, ploaia și fermoarul de la pantalon

Cu ani în urmă, pe vremea cînd eram șpanchiu la minte – nu că m-aș fi vindecat între timp -, într‑o vară, eram pe undeva printr-un sat răvășit, azvîrlit pe undeva pe hartă. Proaspăt încîrligat cu o domnișoară care făcea tot posibilul să mă suporte și să se ridice la înălțimea tîmpeniilor care îmi treceau prin cap. După cîteva întîlniri, cîteva cafele, două ciorbe și-o banană mîncată în doi am hotărît să ne dăm o șansă și să vedem dacă poate să iasă ceva din două capete prin care circulă orice – numai ce e normal nu – puse la un loc.

Își luase concediu vreo două săptămîni, eu la fel.
„Nu stau între betoane”, mi-a spus, „merg la ai mei la țară, să mai scap de încinsoarea asta, să mai respir niște aer cît de cît curat. Vii și tu?”
M-am scărpinat în cap. Potrivisem și eu concediul să fie în același timp cu al ei. M-am gîndit cîteva secunde.
„Nu zic nimic ai tăi? Adică cînd s-or trezi și cu mine în bătătură?”
„Ce să zică? Ești iubitul meu și am venit să ne relaxăm o săptămînă.”
„Păi nu sună ca și cum mă prezinți în ideea că avem de gînd să semnăm cu același pix?”
„Nu, nu sună. Ai mei nu sunt chiar atît de încuiați la minte. Știu că atunci cînd o fi să găsesc vreun purtător de ouă cu care să am de gînd să mă combin la aceeași rată o să îi anunț. Pînă atunci fac verificări.”
Și ca să exemplifice ceea ce tocmai spusese a înfipt o mînă în catarama de la pantalon și a tras o verificare scurtă, să vadă ce și cum. Am făcut tot ceea ce puteam să fac în momentul ăla. I-am spus că merg.

Sar peste drum, sosire, locație, că nu prezintă importanță pentru subiectul în discuție. Adică pentru căpița cu fîn și vaca din staul. M-am convins că, așa cum îmi spusese, ai ei erau foarte de treabă și deschiși la minte. Adică nu își făceau nici un fel de iluzii cu privire la ce făcea fata lor noaptea. Maică‑sa nici nu s-a ostenit, măcar de decor, să pregătească o cameră separată pentru mine. Femeie practică. Taică-su, un zdrahon de doi metri și o sută douăzeci de kilograme, mare iubitor de viață și după felul cum băgasem de seamă că se uită la nevastă-sa și de alte amănunte plăcute ale vieții de zi cu zi. Cît am stat acolo, aproape două săptămîni, am dus-o ca-n sînul lui Avraam. Ziua mîncam, beam, dormeam, ne plimbam, stăteam cu maică-sa și cu taică‑su cînd aveau vreme de noi iar noaptea… Adică nu trebuie să știți voi ce făceam noi noaptea.

Într-o zi, pe la prînz, eu omoram timpul sub un umbrar și mă luptam cu niște vin proaspăt muls din butoi iar mîndra mea era pe undeva prin fundul curții să culeagă niște fructe. Avea taică‑su un pîlc de fructiferi și jupîneasa pusese ochii pe ce era mai bun. Am mai ras vreo două pahare de zeamă rece de strugure. Ia să mă duc și eu după ea, poate o avea nevoie de ajutor. Zis și făcut. Mă ridic de la masă și-o iau ușor, la pas, spre zona cu pricina. Ajung. Mîndra, nicăieri. Mă uit în toate părțile, nimic. O fi căzut în vreo gaură, că îl auzisem pe taică-su cu o zi în urmă spunînd că vrea să sape o groapă mai adîncă pentru vin. Ia să mă uit mai bine, îmi zic. Caut cu amănuntul, nimic. Măi, asta o fi sărit gardul și șmanglește ceva de la vecini. Trag de cîteva crăci din gard, închipui un fel de ochean și rotesc privirea dincolo de el. Tot nimic. Astup gaura, mă sucesc, dau din umeri. Și nu știu ce-mi vine și mă uit în sus. Dînsa era cocoțată într-un cais și umplea o traistă. Habar n-avea că eu sunt jos și mă uit după ea. N‑avea nici un stres. Dau să deschid gura și să strig la ea dar n-am mai apucat. Cum stătea în îmbucătura dintre două crăci, s-a întins să prindă cîteva caise de pe o cracă mai încolo de ea și, cum nu ajungea, a săltat un picior și l-a proptit pe altă cracă ca să se sprijine mai bine. Mi s-au lipit ochii. Era îmbrăcată doar cu o rochie lungă și largă și nimic sub rochie. Adică dăduse chiloții la spălat. Aveam problema în fața ochilor, cum s-ar spune. În momentul ăla am făcut ce face orice bărbat bine crescut, manierat și cu respect față de femei. M-am apropiat de trunchiul caisului, am căutat un unghi mai bun și m-am delectat.

Nu știu cît a durat delectarea, că așa e la țară, ceasul se învîrte altfel și ai tendința să pierzi noțiunea timpului. Am luat caisul în brațe, am lipit obrazul de el și mă uitam în sus. Nici scările raiului nu erau mai frumoase decît ce vedeam eu atunci în capătul lor. Și cum mă uitam mai cu spor mă trezește din visare:
„Ce faci acolo, puișor?”
M-am trezit din contemplare.
„Admir peisajul.”
„Care peisaj?”
„Păi, pruni, caiși, piersici, din astea.”
„Daaaa?! Mai ales piersici, din cîte văd.”
Am rînjit.
„Ia fă tu bine și dă-te jos din pom”, i-am spus, „că am o idee.”
„Ce idee?”
„Dă-te jos și-ți spun după aia.”
Dă din umeri și o văd că începe să coboare.

Ajunge la scara sprijinită de pom, pune piciorul pe trepte și în cîteva secunde coboară. Sacoșa e pe jumătate plină cu caise. O pune jos și se uită la mine. Nu are timp să zică ceva că-s lîngă ea și o înghesui lîngă pom.
„Ce faci, cocoșel? Aici ți s-a năzărit? Vrei să ne prindă mama sau tata? Hai, că de mama nu‑mi este dar tata tocmai ce a ascuțit ieri toporul.”
„Dă-l dracu’ de topor!”
Dă să mai zică ceva dar nu-i dau timp. Îi astup gura. O simt că lasă baltă protestele și începe să participe. De asta am spus la început că ne potriveam la tîmpeniile care ne treceau prin minte și mie și ei. Nu îi trebuia mult ca să fie de acord cînd mi se năzărea ceva sau să pună în practică ce îi trecea ei prin minte. Cum locația era totuși cu un grad ridicat de risc am pus-o de-o coțăială cu periscop. Adică s-a proptit cu palmele în scoarța pomului și cu fața spre casă. Chit că eram în fundul curții puțină prevedere nu strica.
„Bine că n-ai chiloți pe tine”, i-am zis. „Parc-ai știut.”
„Dacă te mai cîcîi mult pe acolo să știi că te las cu scula nelustruită și mă duc să mă apuc să fac gem”, îmi spune și privește peste umăr la mine, sugestiv.
Just.
Și ne punem pe treabă.

Totul decurgea așa cum trebuie să decurgă. Eu transpiram, ea transpira, vaca din staul mai arunca cîte un ochi în direcția noastră. Viața la țară și natură umană la cele mai înalte cote. Și cum ne ocupam noi să transpirăm mai cu spor se întîmplă neprevăzutul. Din senin, nu a durat mai mult de un minut, s-a înnorat și s-a pornit o ploaie din aia de ți-e frică că rămîi fără acoperiș la casă și fără chiloții de pe frînghie. Am vrut să mă opresc, să trag nădragii pe mine că-i aveam doar lăsați în vine, să o iau și s-o ștergem în casă. Nu am apucat decît să mă opresc. A întors capul și a șuierat la mine:
„Un’ te duci?”
„Tu nu vezi urgia?!”
Deja strigam, că se rostogoleau tunetele de colo-colo de parcă aveam sonorizare șapte punct unu.
„Lasă dracului urgia și treci înapoi la treabă că dacă mă lași neterminată te jupoi și-mi fac curea de ceas din pielea de pe puța ta.”

Șiroia ploaia pe noi de parcă stătea cineva deasupra noastră și vărsa butoaie pline cu apă. Eram fleașcă. Avea dreptate, eram deja uzi, nu mai avea rost să întrerupem distracția. M‑am mufat la loc. Nu știu dacă aș fi ieșit de bună voie în ploaie pentru o partidă de sex dacă ar fi fost altfel decît întîmplător dar în momentul ăla mi-a trecut prin minte că merită experiența cu vîrf și îndesat. Futai cu tunete. Nu m-am gîndit însă la asta mai mult de cîteva secunde pentru că mi-a căzut o caisă în cap și mi-a adus atenția înapoi la ce aveam de făcut.

Nu a mai durat mult și am dat ochii peste cap. Nu știu dacă și ea dar după felul cum bătea din picior de parcă era cal nărăvaș cred că am reușit să îi arăt treptele spre Rai. A bătut cu piciorul într-o băltoacă care se adunase sub noi de m-a umplut de noroi. Am căzut cu fața pe spinarea ei, ea s-a proptit cu obrazul în copac. Am stat așa un minut după care am recuperat traista cu caise și am pornit spre casă. Maică-sa își făcea de treabă prin bucătărie cînd ne-a văzut că intrăm.

„Ce faceți, mamă? Unde ați fost? Nu v-ați adăpostit și voi pe undeva. Ia uite, sunteți fleașcă.”
„Mergem acum la baie, mamă, să dăm jos țoalele și să le băgăm la spălat. După aia ne spălăm și noi.”
„Dar unde ați fost?”
„În fundul curții, am cules caise pentru gem.”
„Caise pentru gem, pe ploaia asta?!”
„Da. Ce are?”
„Aaaa, nimic, mamă. Am zis și eu așa. Sunteți tineri, nu vă pasă vouă de-o pîrlită de ploaie. Și eu și taică-tu, cînd eram tineri…”
Și zîmbește larg, cu toată gura. Rîdem și noi, las sacoșa cu caise lîngă un dulap și mergem în baie.

Cumătra leapădă la foc automat cîrpele de pe ea și cînd întind și eu mîna la pantalon înțeleg de ce a zîmbit mă-sa atît de larg. Nici că putusem fi mai explicit cu privire la ce făcusem cu fiică‑sa cu nici zece minute în urmă. Cînd plecasem din fundul grădinii spre casă, cum trăsesem cîrpele pe mine, încheiasem doar nasturele de la nădragi .
Fermoarul îl lăsasem deschis.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...