Asistenta, schimbul de noapte și camionul

Am lucrat o perioadă la un spital ca nici eu nu mai știu ce anume. Adică în hîrtii figuram ca ceva anume dar în realitate eram un fel de omul bun la toate. Ajutorul lui nea Gogu instalatorul. Om finuț, am învățat multe de la el, ca de exemplu care este traseul băuturii din momentul intrării pe poartă pînă la magazie în așa fel încît să nu te bunghească careva și cum să ciupești asistentele de fund pe coridoare fără să riști să îți iei vreo ploscă plină între felinare. A fost frumos cît am stat acolo cîteva luni dar dintre toate întîmplările din perioada aia îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere de una anume. Exact pe aia am să v-o povestesc și vouă.

Eram într-o noapte de serviciu. Ne venea rîndul la fiecare, o dată sau de două ori pe lună, să stăm proțap în poarta spitalului, să avem grijă să nu iasă vreunul de nebun și să deschidem dacă venea vreo ambulanță. Mie nu îmi prea plăcea serviciul ăsta că era al dracului de plictisitor și nici să pleci din poartă și să te bunghești prin spital, pe undeva, la vreo șuetă cu altcineva nu prea puteai. Stăteai toată noaptea ca un cuc și te uitai la televizor dacă aveai la ce, altfel te plictiseai de moarte. Dar în noaptea de care vă vorbesc urma să am parte de ceva memorabil.
Cum stăteam răstignit în scaun și butonam telecomanda, căutînd ceva mai acătări de văzut, aud în spatele meu că se deschide ușa. Întorc capul și văd un metru optzeci de asistentă, îmbrăcată în ținuta de rigoare, cum intră cu un termos de cafea într-o mînă și cu două cești în cealaltă. Închide ușa în urma ei și spune:

„Hai, salut. Ce faci? Mă plictiseam de moarte cu fetele de pe secție că începuseră să discute tîmpenii și m-am gîndit să vin pînă la tine să bem o cafea. Poate tu ai ceva mai interesant de spus.”

Mă uit la ea. Nu îmi modificasem poziția, eram tot cu picioarele sprijinite pe colțul mesei, cu mîinile pe piept și cu capul întors. Am scanat-o instantaneu, mai ceva decît aparatul de la radiologie. Avea pe ea doar halatul alb, niște papuci în picioare și pe dedesubt parcă se ghicea ceva. Sutien avea, de restul nu eram sigur. Ce s-o mai dăm de gard, era bună de tot. Dau din cap, un fel de salut politicos tip săru’mîna, îmi recuperez vocabularul de unde căzuse și îi spun:

„Păi dacă ai venit pînă aici găsim noi ceva subiecte interesante de răsucit pe toate fețele. Ar fi păcat de cafeaua aia să rămînă nebăută sau să o bei de una singură.”

Apuc telecomanda, dau televizorul mai încet și mă ridic. Scot la iveală încă un scaun, îl trag lîngă masă și îl șterg. Îl trag și pe al meu lîngă el și o invit să ia loc. Așază termosul și ceștile pe masă, îi deșurubează capacul și toarnă. Era fierbinte. Cafeaua adică.

„Ești fumător?”, întreabă.
„Da.”

Scoate un pachet, scutură o țigară și după aceea mi-l întinde. Îl iau, scot și eu una și în timp ce o bag în gură o privesc cum face același lucru. Apucă țigara bine de tot cu buzele, îi dă foc și trage un fum pe care îl evacuează fin, jumătate pe gură jumătate pe nări. Eu aveam bricheta aprinsă ca să o aprind pe a mea dar înțepenisem cu ochii în felul cum sugea din țigara aia. Noroc că m-am recuperat la timp din hipnoză și am reușit să termin de aprins fără să mă ard.

Tragem un timp amîndoi fiecare din țigara lui, sorbim cîte o gură de cafea și vorbim așa, în doi peri, cam fără țintă. Știți voi, genul ăla de conversație care însoțește uneori cafeaua și țigara, dar e doar de decor. Eu aveam un motiv în plus să nu-mi pese prea mult despre ce anume vorbeam, eram cu privirea trei sferturi în decolteul ei, cum avea halatul ăla pe ea lăsase vreo doi nasturi de sus desfăcuți. Fumul pe care îl evacuam după fiecare tras din țigară îmi ascundea oarecum privirea. Colac peste pupăză, la un moment dat o văd că ridică un picior și-l pune peste celălalt. Mi-a căzut jumătate de falcă, n-am mai recuperat-o, cînd mi-am dat demisia am lăsat-o moștenire altora care au venit după mine. I se umflase pulpa și cum halatul era cam scurt se ridicase de nu mai avea decît cîțiva milimetri de piele pînă la…

Mai vorbim ce mai vorbim, mai fumăm vreo două țigări și la un moment dat o aud că spune:

„E cam tîrziu și am început să mă cam plictisesc. Tu ai de gînd să te dai la mine sau nu?”

Îmi pică și jumătatea cealaltă de falcă dar o recuperez repede. Rînjesc cam într-o parte și mă apropii de ea.

„Nu aici”, îmi spune.
„Dar unde? Că nu prea am cum să plec din poartă. Dacă vine cineva și nu-s aici?”
„Auzi? Pe tine te interesează dacă vine cineva și nu ești aici sau te interesează că vreau să te dai la mine.”

Marcat. Mi-am dat seama că trebuie să schimb capul cu care gîndesc și să nu ratez ocazia.

„Dacă nu aici atunci unde?”
„Hai cu mine.”

Se ridică, mă ridic și eu, ieșim și o ia prin curte către partea din spate a curții spitalului. Eu mă tot gîndeam că ne vede dracului careva. Mă țineam după ea și făceam calcule cam cum o s-o ia și prin alte părți nu numai prin curte. Ajungem în spate unde erau magaziile, atelierele și restul acareturilor.

„Uite aici.”

Mă uit în jur, unde dracu’ o fi vrînd ea să mă dau la ea, că nu vedeam nimic. O vrea în aer liber cu spinarea lipită de vreun perete?

„Unde, baby?”, întreb. „Că nu văd nimic”.
„Cum nu vezi? Dar ăla ce e?”

Mă uit în direcția în care arată.

Nu prea îmi dau seama de unde își făcea rost de idei dar chiar era inventivă. Chestia cu pricina, în care îmi arăta că ar vrea să o facem pe animalul cu două spinări, nu era altceva decît un hîrb de camion de-o vîrstă cu bunicul lui bunicul, cocoțat bine pe chituci și trăindu-și decesul în liniște. Cabina era la locul ei și în stare bună, o folosisem de cîteva ori ca loc de ascunzătoare pentru trăscău sau pentru consumul lui în condiții sigure, ferite.

„Mișto idee. Loc ferit”, îi spun.

Ne apropiem de hîrb. Mă apuc de clanță, apăs pe ea și trag. A dracului nenorocire de fier, a scîrțîit de am crezut că scoală tot spitalul. Și în momentul ăla singurul care voiam să se scoale eram eu. Dar eram deja pe drumul către plăceri nebănuite, era pavat cu una bucată operatoare din sistemul public de sănătate așa că nu aveam chef să renunț. Am făcut cursa pînă la capăt și m-am dat la o parte ca să o las să urce.

„Hai, hopa-sus”, i-am spus.

Se dă mai aproape, pune un picior pe treaptă, se agață cu mîna de margine și se suie. Cum stăteam în așteptare cînd a ajuns sus m-a împins cine m-a împins să mă uit la partea ei dorsală. Și mi s-a deschis viitorul. Da, că nu avea chiloți pe ea, v-am spus la început că de ăștia nu eram sigur, acum era certitudine. Mi-a trecut prin minte dacă era vreun obicei sau era așa de data asta pentru că premeditase toată treaba. În fine, vorbă lungă sărăcie. Am urcat și eu la foc automat și am tras portiera.

Cînd mă uit, ea o făcea pe gospodina. Găsise vreo două pături în cabină și astupa geamurile cu ele.

„Lasă-le naibii”, îi zic. “Ce-ți veni? Cine dracu’ ne vede?”
„Taci din gură. Cine știe? Chiar nu am chef să mă vadă careva cum mă desfășor.”

Lasă că îți arăt eu desfășurare, îmi spun în gînd. Și cît termină ea de pus pături în geam eu rămîn în costumul de la naștere. Noroc că era vară, cald afară, nu trebuia să ne batem capul cu temperatura.
Termină de astupat și ultimul petec și se-ntoarce. De reținut, cît timp își făcuse de lucru cu chestia asta era cam în patru labe și își tot mutase poponeața prin fața mea de mă trecuseră vreo cîteva rînduri de nădușeli. Și nici să mă șterg nu aveam cu ce, am rămas așa, ud gata.

Mă vede în costumul lui Adam și fără să aștepte vreo secundă mai mult smulge halatul de pe ea. Rămîne îmbrăcată numai în partea de sus. Adică cu sutienul pe ea. Ne înțelegem fără prea multe vorbe, eu mă sprijin cu spinarea de peretele din spate al cabinei, ea se suie pe mine și ne apucăm de treabă.
Cum ne făceam de cap mă pune naiba să mă proptesc cu tălpile în parbriz. Trăiam momentul. Mă uitam peste umărul ei și îmi priveam degetele de la picioare. Și în timpul ăsta cabina se hîțîna. Ei, și din hîțîneală în hîțîneală la un moment dat bag de seamă că se deschide portiera larg de tot.

Hait! Am mai auzit eu de lucrătură de se surpă pereții de la casă, dar acum o experimentez pe bune. Executanta de vaccinuri nici nu a băgat de seamă, era pe altă lume, concentrată maxim pe ce făcea. Își înfipsese dinții în clavicula mea și mi-o ronțăia cum știa ea mai bine. Începusem să am bănuieli dacă a luat masa pe ziua aia sau nu, prea îmi molfăia osul în gură. Îmi venea să îi dau una peste ceafă, să se potolească, dar aveam altă belea pe cap. Că dacă portiera s-a deschis din hîțîneală, tot din hîțîneală e logic să și revină. Asta se încăpățînase să rămînă largă. Așa că mă culc pe-o coastă, întind mîna, o apuc și o trag înapoi. Mîndra tot cu dinții înfipți în mine era, trecuse periculos spre jugulară. O făcea pe vampirul în devenire.

„Alo, puișor, tu nu vrei să cauți și altceva de molfăit?”, o întreb pe cel mai blînd ton cu putință.
„Ba da, dar o mai facem puțin așa, că-mi place la nebunie. Și după aia cobor și tête-à-tête.”

Eu sincer nici nu am vrut să îi propun asta, voiam doar să își îndepărteze atenția de la conducta mea de sînge, dar dacă ea vrea să schimbe conducta cine sunt eu să mă pun curmeziș? Un lucru era sigur, aveam asigurat un intermezzo incendiar.

Am mai continuat o vreme, eu aruncîndu-mi din cînd în cînd ochii la propria pedichiură, cu picioarele proptite-n parbriz și oarecum într-o rînă, țineam portiera ca să nu o mai ia razna. Ea trecuse la beregată pe partea cealaltă, își lăsa tiparul mușcăturii și pe acolo. Începuse să-mi placă.

Am dat înainte cu nădejde ca să ne ocupăm de satisfacerea reciprocă a poftelor. Începuseră să mi se pună vreo doi cîrcei din cauza poziției ăleia cu tălpile proptite-n parbriz dar nici prin cap nu-mi trecea să renunț la ea. Era mult prea mișto. Mai schimbam din cînd în cînd umărul ei peste care mă uitam. Și tot mișcîndu-mi capul pe lîngă gîtul ei, ce mi-am zis? Ia să îi fac și eu o verificare la jugulară și la clavicule. Ce, numai ea să își lase dîra molarilor pe gîtul meu? Și m-am pus pe treabă. Vă imaginați cam cum arată două persoane care atentează simultan una la gîtul celeilalte. Un fel de încîrligătură de gîturi, cu guri, cu dinți, cu tot. Era ceva de vis.

N-a mai durat mult, am terminat și ne-am tolănit unul lîngă altul să ne tragem răsuflarea.

„Ah, ce-ar merge acum o țigară. Și nu le-am luat cu mine, ce tîmpită sunt. Mă duc să le aduc.”

Mă uit la ea, are dreptate, merge la inimă o țigară.

„Mergi, și eu am poftă de una.”
„Trage-ți sufletul pînă mă-ntorc că o să ai nevoie”, îmi spune în timp ce trage halatul pe ea.
„De ce?”
„Pentru că ți-am promis o partidă de molfăit iar eu în general mă țin de cuvînt.”

Coboară și închide portiera în urma ei.
Mă las pe spate și mă relaxez. Urma să o văd și fără sutien pe ea. Prin minte îmi circula un singur gînd: o fi mîncat totuși ceva în ziua aia?

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...