Nicoleta

Prin anul întîi de facultate, într-o seară, ne-am organizat vreo cîțiva colegi la o băută. Am început‑o pe la terase și pe la al patrulea rînd de halbe și-al doilea rînd de mici sună telefonul uneia dintre fete.
„Da… uite, ce să facem, suntem pe-afară… o bere, un mic… aha, bine… da… OK, venim.”
Închide telefonul și ne vestește că mai avem o haltă.
„Nicoleta se plictisește de moarte și ne-a zis să trecem pe la ea după ce ne săturăm de stat pe afară.”
Nicoleta, o colegă din alt oraș, era cantonată într-un fel de cămin al facultății, o clădire care în fostul regim servise de cine-știe-ce și acum servea pe jumătate de arhivă și pe jumătate de camere instituite ad-hoc pentru tinerii veniți de prin alte părți aiurea.
„OK, terminăm halbele și mergem.”

Mai luăm cîte o bere, mai băgăm în gură cîte un mic, mestecăm, bem, ne ridicăm, plecăm. Am și plătit pe undeva printre acțiunile astea. Ne-am suit jumătate într-un Oltcit al lui Laurențiu, jumătate în maxi-taxi și hai. Ajungem, intrăm, urcăm, batem la ușă. Se crăcănează bucata de perete și apare Nicoleta. Îmbrăcată de vară, ca după ce ai dat toate țoalele la spălat.
„Ați ieșit și pe Culeta nu v-ați gîndit s-o anunțați. Nu aveam cum să vin că am dat chiloții la spălat dar oricum… Halal colegi. Hai, intrați.”

Ne facem loc, populăm interiorul, scoatem de prin sacoșe ce tîrguisem, că ce băută studențească e aia fără trăscău? Dăm și-un glas la o muzică ca să fie treaba bună și începem să petrecem timpul. Nu vă bat la cap cu detalii că nu e cazul. Vremea trece ca părerea, miezul nopții, unu, două… Pe la trei încep vreo doi să caște.
„Băi, ne mai cărăm și noi pe la palatele fiecăruia? Că mie mi-e somn”, spune unul dintre noi.

Calculăm din priviri numerarul de persoane, nu prea iese socoteala.
„O să trebuiască să fac două drumuri, să vă duc pe toți acasă, că și dacă ne înghesuim tot rămîne unul pe dinafară”, spune Laurențiu, proprietarul de Oltcit.
„Păi lasă că Victor poate să doarmă aici, că și-așa stă în capul celălalt de oraș, pe el nu-l mai iei și faci și economie la benzină”, deschide Nicoleta clopoțelul.
Se aud vreo două fluierături.
“Băi, v-ați tîmpit?”, întreb eu. ”Suntem oameni serioși, ce dracu’?”
„Da? Și ce mai fac oamenii serioși”, întreabă Loredana și o privește pe Nicoleta pe sub gene.
„Oamenii serioși își văd de treaba lor și pleacă pe la casele lor, că gazda e obosită și mai trebuie să pregătească și un așternut pentru musafir, așa că valea”, le taie vorba Nicoleta și fără prea mult protocol, că nu era cazul, merge la ușă și-o deschide. „Hai, cărel!”

Rîd participanții de se crăcănează, agață fiecare ce avea de pe unde aruncase la venire, salută protocolar și ies. Îi auzim o vreme și pînă la urmă zgomotul dispare.

„Bun”, zice Nicoleta. „Acum să ne organizăm și noi. Uite, baia e acolo. Șampon și gel de duș, din păcate, n-am decît din alea de damă da’ nu-i bai. Stai să caut un prosop.”
Scotocește într-un dulap, scoate un prosop și mi-l întinde.
„Nicoleto, și de dormit unde dorm?”
„Cum adică, unde dormi?”
„Da, unde dorm? Că nu văd decît un pat.”
„Așa, și?”
„Păi…”
„Auzi”, îmi sucește ea vorba, „tu ai impresia că sunt grasă?”

Mă uit la ea.
„Nu pricep.”
„Adică crezi că nu avem loc amîndoi în pat?”
„Stai, dom’le, că nu asta am vrut să spun.”
„Știu. Lasă miștourile, marș la duș și după aia la nănică că avem loc în același pat. E din scîndură tare, ne ține pe amîndoi.”
Am tăcut, am dat din umeri și mi-am cărat hoitul la baie.

M-am spălat, am ieșit, m-am șters, am tras țoalele pe mine și am intrat în cameră. Culeta mea era tolănită în pat, în chiloți și-n sutien, cu un cearșaf înfășurat aiurea pe o jumătate de picior.
„Hai, stinge lumina și la nani.”
A tăcut cîteva secunde.
„Auzi, da’ sper că n-ai de gînd să te bagi în pat în blugi și tricou.”
Mă scarpin în cap.

„Hai, jos textila, că mie-mi plac chiloții bărbătești. Mai ales cînd sunt îmbrăcați.”
„Da, e și ăsta un punct de vedere”, îi spun.
„Lasă punctele de vedere și delectează-mi dreapta mea vedere.”
Ce dracu’ mai era să zic? Și avea dreptate, somnul îmbrăcat merge doar cînd ești matol, nu deschizi ușa decît dacă ghidezi cheia cu degetul și nu mai nimerești să desfaci nici măcar un nasture de la pantaloni. Am lepădat blugii, am dat jos tricoul, am rămas în chiloți.

„Cam slab”, zice, „mănînci numai miercurea și vinerea?”
„Auzi, nu te lega de fizicul meu, trăi-mi-ar metabolismul. Ai vrea tu să ai silueta mea.”
Chicotește.
„Rîzi, tu, rîzi. Lasă că-ți dau eu ție!”
S-a oprit din chicoteală, s-a uitat atent la mine și a continuat:
„Hai, suflă-n feștilă.”

Merg la întreupător, sting lumina și pipăi drumul spre pat. Bineînțeles că pe întuneric rolul degetului mic de la picior e să te asiguri că toată mobila din casă e la locul ei. Da, patul era la locul lui. Pipăi marginea, mă așez și mă-ntind. N-am avut timp să reacționez, m-a apucat și m-a tras pe spate. Nu am avut timp să-mi dau seama cînd m-a încălecat.

„Ce faci, bre?”, am făcut-o eu pe prostul.
Logic că am făcut-o pe prostul, ce putea să facă călare pe mine, munci patriotice?
„Aștept să îmi arăți tu mie”, mi-a răspuns.
N-o vedeam, că era beznă, dar o simțeam.
„Cînd draci ai avut timp să dai jos chiloții?”, o întreb.
„Problema nu sunt chiloții mei ci ai tăi, că încă îi mai ai pe tine.”

Și ca să se asigure, să lege adică afirmația de realitatea faptului, a băgat mîna între noi și mi-a tras o pipăială. Mi-a tăiat răsuflarea. Am mai dat eu jos chiloți de pe mine în viteză dar de data aia m-am autodepășit. După ce i-am aruncat, cum aveam mîinile băgate printre picioarele ei, am dat să le aduc înapoi la bază. M-a apucat însă de una din ele și a folosit-o pe post de vibrator. Nu știu de răsuflarea mea dar a ei sigur nu mai era la fel. Se lipise cu țîțele de ochii mei, mare noroc că nu-mi astupase și gura că dădeam de belea. După ce m-a lucrat, adică după ce s-a lucrat așa o vreme, mi-a dat drumul, s-a ridicat la nouăzeci de grade, s-a mufat, mi-a luat iar mîinile, și le-a proptit în țîțe și a șuierat:
„De cînd am pus eu ochii pe tine.”

Dimineața de vară ne-a prins pe jos, pe dușumea, că ne plictisisem de pat și erau și cearșafurile și așternutul leoarcă de sudoare. Restul… e poveste.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...