Filozofia unui pui de mîță

Frig. Al dracului de frig. Un frig din ăla de îngheață limba-n gură și cenușa de sub foc. Cojoc gros pe mine, cu blana de rigoare, fes tras pînă sub lobul urechii, mănuși în mîini și bocanci în picioare. Navighez printre suflurile de vînt ce mă pleznesc drept în față. Trag fularul mai pe gură și smucesc de față mai într-o parte. La colțurile ochilor mi se adună apă de lacrimi și ridic cînd și cînd mîneca să le șterg. Sunt rău de frig, simt gerul cum intră prin haina de pe mine și mă unge din cap pînă-n picioare cu răceală vestitoare de tremur.

Lume puțină, azvîrlită care pe la casa fiecăruia. La ferestre hornurile de la centrale gem și suflă abur. Geamuri albe de transpirație, ici și colo cîte o crăpătură de fereastră ce ascunde în spatele ei vreo mînă cu țigară care se ițește, scutură scrumul și dispare iute înapoi. Pe stradă, oameni înfășurați în cîrpe groase, iuțesc pașii care-ncotro. Trec un semafor, calc o trecere de pietoni, fac un cot, mai am puțin și ajung.

Mă opresc la un colț. Cu tot frigul aș fuma o țigară. Nu știu ce îmi vine așa deodată. Și doar mai am cîteva minute pînă acasă. Bag mîna în buzunar, scot pachetul, trag una din el și-o pun între buze. Cheltui cîteva bețe de chibrit pînă reușesc să-i fac jar la vîrf și încep să trag. Fumul de tutun se încalecă cu răsuflarea și fug de lîngă mine împinse de vînt. Ajung pe la jumătate cînd aud ceva în spate. Nu bag în seamă întîi, fumez mai departe. Mai sorb cîteva sufluri de tutun, iar se aude. Mă sucesc, caut cu privirea și descopăr sursa.

Lîngă treptele unei scări, un pui de mîță. Miaună chinuit și tremură. Se strînge pumn și saltă des lăbuțele de pe cimentul pe care poți să congelezi liniștit o bucată de carne. Strînge din ochi, cască botul și lasă să îi scape din gît mieunat ca un țipăt. Un glas ce seamănă cu scîrțîitul unei uși neunse cu anii. Blana fîlfîie, bătută de vînt. Mă uit la el, nu e slab. Rotunjor bine, nici jigărit cine știe ce. Ori pierdut de mă-sa ori azvîrlit în stradă de un suflet fără suflet. Cît mă uit la el scapă iar un mieunat. Un mieunat din ăla care dacă ai un ciob de inimă în tine ți-l smulge și-l calcă în picioare, te lasă gol și te tîrîie de colo-colo. Simt că mă apucă o gheară de partea stîngă.

Nu-mi trebuie mai mult de o secundă ca să mă hotărăsc. Azvîrl țigara, o strivesc cu talpa și mă apropii încet de el. Nu se sperie. Mă dau și mai aproape și mă las pe vine. Scot un pis-pis încet dintre buze. Mă bagă de seamă și se strînge mai tare. Neîncredere. Nu-l condamn, cine știe cîte zîturi și-o fi luat, sărmanul, de cînd umblă de colo-colo. Aștept. Îl îndemn iar. Prezint probabil destulă încredere, pentru că îl văd cum miaună spre mine și se mișcă. Ridic încet o mînă și o întind spre el, cu palma în sus. Încet, fără grabă. O mînă pentru el înseamnă poate bătaie și durere, de oriunde ar apărea ea. Miaună iar și începe să se apropie. Un om pe vine, cu mîna întinsă, un pisoi care calcă cu neîncredere spre el și vîntul printre ei. Tablou de iarnă.

Ajunge lîngă mine, nu pun încă mîna pe el. Se strînge lîngă bocancul meu, după care se freacă de mine de cîteva ori. Saltă ochii, miaună ascuțit și mie îmi cade inima la pămînt și se face cioburi. Cobor mîna încet și îi ating urechea. Îl las pe el. Saltă capul și împunge botul în palma mea, se ridică pe lăbuțele din spate spre mine. Înțeleg. Pun mîna pe el, îl apuc ușor și-l salt. Nu zice nimic. Mă deschei la haină și-l vîr la piept, închei haina și-o las desfăcută puțin la gît, cît să intre aer. Cît sunt de gros îmbrăcat și tot simt cum îmi ajunge la piele răceala ce iese din el. E bocnă, mare mirare că a rezistat atît. Nu zice nimic, se face ghem și se lipește strîns de mine. Și simt ceva-ul ăla care îmi spune că o să fie bine. Începe să toarcă, abia simțit, un tors chinuit, stors din scînteia de viață care s-a încăpățînat să ardă pe gerul ăsta de crapă pietrele.

Știu că nu e nevoie să mă anunț dar o fac. Scot telefonul, apelez un număr. Sună de două ori și răspunde.
„Bună. Ești acasă?”
„Da, sunt.”
„Vin acum pînă la tine.”
„S-a întîmplat ceva?”
„Nu, stai liniștită. Ajung în zece minute.”
„Te aștept.”

O tai scurt prin cartier, las blocurile în urmă și intru printre case. Un colț, două, trei. Ajung în poartă, intru. Cîinele scoate capul din cușcă, mă cunoaște. Dă din coadă după care intră iar în coliba de lemn. Bat la ușă. Aud pași și cheia în broască.
„Ce e cu tine pe gerul ăsta? Ce s-a întîmplat?”
„Nimic.”
Intru și împing ușa în urma mea.
„Hai, dezbracă-te și intră.”
„Nu, nu intru. Am venit doar să îți aduc ceva.”
„Așa, din senin? Ce-ți veni? Ce mi-ai adus?”
Deschei haina, bag mîna înăuntru și pescuiesc ce doarme la piept. Îl scot încet și îl înfățișez.
Își duce mîinile la gură și cască ochii.
„Unde l-ai găsit?!”
„Acolo unde aștepta probabil să îl salvez.”
Întinde mîinile, îl apucă și-l duce la piept. Își plimbă mîinile prin blana lui și-l scarpină între urechi. Ridică privirea spre mine. Are ochii umezi.
„De unde știi?”
„Știu”, îi răspund.
Coboară iar privirea spre ghemul de blană ce se strînge în ea. Înfășoară capotul în jurul lui.
„Nu mai stau. Am venit doar să ți-l aduc.”
Mă închei la haină pînă sus, strîng fularul în jurul gîtului și bag mănușile în mîini. Se apropie de mine, cu o mînă pe pisoiul de la piept, mă apucă de umeri cu cealaltă și mă trage aproape. Apropie fața și își lipește gura de a mea. După cîteva clipe îmi dă drumul.
„Pentru ce-a fost asta?”
„Pentru că ești tu.”
Îmi zîmbește și-și plimbă degetele pe obrazul meu. Ies și pornesc spre casă, pe străzile pustii.

Ajung, intru și mă dezbrac. Fac o baie fierbinte după care mă tolănesc pe pat cu o carte. Întorc cîteva pagini și la un moment dat sună telefonul. Răspund fără să mă uit cine e.
„Da?”
„Eu sunt.”
Zîmbesc.
„Ce faceți?”
„Facem bine. I-am dat să mănînce, a înfulecat tot, sărmanul. Cred că nu a mai mîncat de cine știe cînd. Acum stă la mine în poală și doarme.”
„Nu cred că ar putea găsi un loc mai bun.”
„Înainte să se încolăcească și să adoarmă a ridicat ochii spre mine. M-am topit. Mi-a căzut inima pe jos și s-a făcut cioburi.”
„Tot el o să o adune și o să facă la loc, întreagă.”
„Îți mulțumesc. Îți mulțumesc pentru că ești tu. Pentru că ești.”
Cîteva clipe nu se aude decît răsuflarea repede.
„Vorbim mîine. Noapte bună.”
„Noapte bună.”

Închid și dau să reiau cartea de unde am lăsat-o. O pun însă pe piept, duc mîinile după ceafă. Oare ce ar gîndi puiul de mîță despre asta? Cred că ar spune, “am trăit ca să aduc un sărut între doi oameni”.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: