Ceasul

Dacă nu ai fost niciodată la ăl bătrîn, la casa de la țară, nu ai de unde să știi cum arată o casă plină cu ceasuri. Dar nu așa, trei ceasuri în bucătărie, patru pe hol, cîteva în odăi și unul deasupra ușii de la intrare. Nu. Pereți tapetați cu ceasuri. Cu cuc, cu lanț, cu pendulă, de masă, cu geam sau fără, din alea pentru orbi, ca să le poată pipăi, să știe dacă e vremea de sculat sau de mers la culcare. Mă rog. Ceasuri. Nu le-ai băga prea mult în seamă de n-ar fi ticăiala ritmică, cucăiala de ore fixe, bangurile și clătinarea pendulelor. După două, trei zile de stat acolo începi să funcționezi ceas. Ăl bătrîn e în elementul lui, iubește ceasurile de nu-ți vine să crezi. Unde pui că fiecare are povestea lui. Ceasurile adică. Ăla e de cînd era el mic, ăla e luat din casa unui boier cînd a fost cu fuga din anul cutare, pe ăla l-a primit de la… Înțelegeți. Sunt plăceri, sunt pasiuni și sunt iubiri. La el nu e nici una din astea. E cu hormoni în plină furtună și bătăi de inimă. Poligam. Nu îi ajunge dragostea pentru un singur ceas. Le iubește pe toate și mai calcă și prin casele altora. Iubește și ceasurile ălora. Ba se mai face și foc și pară cînd le vede neîngrijite, neîntoarse, cu limbile lăsate blege în ora șase, așteptînd să apară vreun creștin cald la inimă să le tragă de resort și să le dea viață. Le șterge, le repară, le vorbește.

Nu m-am mirat prea tare cînd l-am găsit într-o dimineață în bucătărie, cu noaptea-n cap, aplecat peste masă deasupra uneia dintre iubiri. Ibricul cu cafea își rumega zațul rămas pe fund. Scrumelnița – panoplie de chiștoace. Iubirea – leșinată pe masa de operație, cu inima scoasă afară și mațele împrăștiate. Lumina unui bec de-o sută întregea încercările de întoarcere la viață. Cu lupa-monoclu înfiptă-n ochi ăl bătrîn scormonea în trupul pacientului. Sfîrîia din buze și ofta. Alea două cute de pe frunte se puiseră, făcuseră copii și îi strîngeau pe lîngă ele. Brazde pe ogorul încruntat. I-am dat pace și mi-am văzut de dimineața mea.

Pe la prînz el tot acolo. Îmi făcusem de lucru pe lîngă chiuvetă cînd l-am auzit: „Nu mai vrea.” Mi s-au oprit mîinile. M-am întors și m-am apropiat. Se rezemase de spătarul scaunului și privea durerea de pe masă. M-am uitat și eu. Cioburi de ceas, împrăștiate fără viață. M-am uitat la el. A privit lung și mult după care a săltat mîna, a întins-o și a lăsat un deget pe o limbă. A mișcat-o încet pe cadran. „De ce nu mai vrei?”, l-am auzit. Îi tremura glasul. M-am uitat mai bine. Îi tremura și bărbia. În colțurile încrețite ale ochilor am zărit sclipire de apă. A deschis iar gura. „Bine. Dacă nu mai vrei…” A mișcat degetul și a mutat limba mare pe al doișpelea ceas. A mișcat-o apoi și pe cea mică tot acolo. A coborît după aia mîna în poală, a împletit degetele cu alea de la mîna cealaltă și a rămas așa, cu privirea în iubirea de pe masă.

Cît să fi stat așa? Nu pot ști decît ceasurile de pe pereți, alea care priviseră tot timpul la operație, răsuflînd repede în ticăituri și legănări de pendule. A săltat mîinile din poală și s-a apucat să reîntregească trupul neînsuflețit. L-a pus la loc, cu mișcări încete. Dădea din buze necontenit, surd. A terminat și a răsuflat adînc. A așezat palma pe dragostea care nu mai avea să îi zică ceva dimineața, care nu mai avea să îl legene seara și să îi însoțească somnul, neobosită, necurmată, așteptînd să se facă ceasul la care o veni la ea să o întoarcă, să îi dea puteri să îl iubească mai departe, drept, cu pas măsurat, egal, neabătut. A apucat geamul și l-a închis peste cadran, cum așezi palma peste fața mortului și îi închizi ochii după ce ai înțeles că nu mai vede, nu mai aude și nu mai simte.

S-a ridicat, l-a apucat și l-a așezat la locul lui, străjuit în părți de ceilalți paznici ai timpului. Aproape i-au fost cît a trăit, aproape să-i fie și acum, cînd nu mai mișcă. A stat cîteva minute în fața dragostii atîrnate pe perete. S-a mișcat apoi încet, a mers la toate ceasurile și le-a oprit. O liniște înfricoșătoare s-a lăsat în jur. Abia atunci am băgat de seamă ce înseamnă tăcerea. Mi s-a strecurat o spaimă pe șira spinării și am înțeles moartea. S-a așezat la masă, a aprins o țigară și a spus: „S-a mai dus un ceas din viață.” A fumat-o după care a turtit-o în scrumelniță. S-a ridicat, a trecut pe la fiecare strajă a timpului și le-a făcut iar să umble. A mers apoi la cel trecut în lumea drepților, l-a privit, l-a mîngîiat cu vîrfurile degetelor și i-a spus:

Cu bine.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: