“De ce pleci?!”

La o scară prin cartier. Aștept un amic să coboare. Lume puțină, în stînga și-n dreapta, cu treburi. Doi țînci încă neșcoliți bat o minge pe asfaltul rămas ud de cu noapte. La un etaj o femeie stă atîrnată pe pervazul balconului și ferchezuiește geamurile. Amicul întîrzie. Dau un șut unei cutii de bere, mă așez pe trepte și trag în piept răcoarea de toamnă devreme. Îmi rumeg gîndurile.

De la o scară de vizavi izbucnește pe ușă un bărbat. Agățat de el, o femeie. Plînsă. Ține la ureche telefonul, dă adresa. Taxiu probabil. Se oprește pe trotuar și dă drumul genții pe care o ține agățată de umăr. Femeia e înfășurată pe mîna lui. Lacrimi îi curg pe față și se înnoadă pe bărbie. Pot auzi ce îi spune.

„Nu pleca. De ce pleci?! Nu am vrut…”

Cuvintele tremură printre sughițuri. El stă nemișcat, stîncă. Nu o privește. Bagă telefonul în buzunar și așteaptă. Privește în stînga, în dreapta. Are ochii goi, roșii. Ghicesc în ei nesomnul și durerea. Șirul ei de vorbe se oprește într-un hohot și cade cu fruntea pe umărul lui. Are gura căscată, se zguduie și mîinile i se înfig în mîneca hainei lui.

La colțul blocului apare un taxi. Se apropie și bărbatul face semn. Se oprește în dreptul lui. Se scutură, se desprinde de ea, apucă mînerul portierei și-o deschide. Urcă. În urma lui, femeia deznădăjduită privește. Are fața udă. Motorul se ambalează. Înainte ca mașina să se pună în mișcare, geamul se coboară și îl aud cum spune:

„Ar fi trebuit să mă iubești înainte, nu după.”

Mașina se urnește și dispare după colț.

Privesc la ea. Nu mișcă. Stă cu umerii căzuți și vîntul îi piaptănă părul. Are capul întors spre colțul pe după care a dispărut el. Ridică mîna și-o trece peste față. În urma palmei încep să curgă lacrimi proaspete.

Simt cum mi se umezesc ochii. Cred că vîntul este de vină. A început să bată ceva mai tare.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...