06.aprilie.2019

Una dintre căile unei cărți de a dobîndi nemurirea este să intre în folclor. În cotidian. Să transmită ceva sau să zică ceva care să se modeleze pe situații, pe idei, pe trăiri, pe ceea ce întîlnim, în timp ce măsurăm trecerea timpului de la o zi la alta. Mic exercițiu de imaginație, pentru exemplificare: stai la o masă împreună cu cîțiva amici, și așteptați să mai vină cîțiva. La un moment dat apar trei. Cît de firesc poate spune unul dintre voi, „Ia uite-i pe cei trei mușchetari. S-au gîndit să apară.” Asemănarea cu Athos, Porthos și Aramis a devenit atît de naturală și firească încît face parte din limbaj. Cei trei și-au croit drum, ieșind dintre paginile cărții lui Dumas, și au poposit în fiecare dintre noi, de fiecare dată cînd ne asociem în grupuri de trei. Au devenit nemuritori. Atît de nemuritori încît foarte mulți îi pomenesc fără să aibă habar cine sunt, de unde vin, de unde au apărut. Și mulți sunt și cei care ar vrea să îi închidă înapoi în carte și să îi arunce în uitare. Nu se mai poate. Odată pătrunși în conștiința colectivă, în momente, în trăiri, în limbaj, nu mai pot fi scoși de acolo. Asta este nemurirea unei cărți, atunci cînd încetează să mai fie doar o carte și devine… viață.

Dacă vrei să spui ceva...