Culoarul

Noapte. Unsprezece spre miezul nopții. Trenul țăcăne și înghite kilometri de șină. Stau pe valiză și rumeg restul de 7 ore pe care le mai am pînă unde trebuie să ajung. În compartiment, scaunul meu, închiriat cu suma de bani înscrisă pe biletul din buzunar, își doarme somnul gol. El în compartiment, eu în capul vagonului, pe culoar, pe valiză. Valiza mare, spațiul pentru bagaje de deasupra capetelor, prea mic. Și în mine, neîncrederea să o las singură, nesupravegheată iar eu să dorm. Îi țin companie, am lăsat scaunul să doarmă singur.

Ici și colo trenul își mai trage sufletul prin vreo stație uitată de lume, pierdută în beznă și răcoare. Cîte-un adormit se trezește, se freacă la ochi și „Aici e…?“. Coboară și noi plecăm mai departe. Locomotiva trage, noi ne ținem după ea. Cînd și cînd controlorul trece, caută din priviri care s-a mai urcat, care a mai coborît la ultima stație. Apucă biletele întinse, le caută din priviri destinația, le mușcă cu cleștele. Pleacă mai departe în noaptea străjuită de becurile de veghe înfipte în tavan.

Pe undeva dintr-o stație bărbierită cu piatră cubică și păzită de cascheta atentă a șefului de gară, urcă doi. Un el și-o ea. Îmbrăcați, vai de mama lor, două cîrpe mai puțin și-o suflare de vînt și rămîn dezbrăcați. Două papornițe pline cu ei știu ce. Le-azvîrle el sus, urcă, apoi întinde mîna și-o trage și pe ea după el. Caută cu ochii în jur, răsuflă și înghesuie bulendrele într-un colț mai ferit. Scoate o cîrpă, o întinde pe jos și se înghesuie pe ea, cu dînsa ghemuită la pieptul lui, înfășurată cu brațele de jur-împrejurul pieptului plin de tatuaje. Par că se scufundă în somn deși ghicești din tresărirea pleoapelor că e veghe iepurească.

Mă uit la ei, cum stau înșurubați unul în celălalt. El stă cu un braț după ceafă, celălalt îl are înfășurat pe după ea, o strînge la piept. Un tatuaj spălăcit, vechi, se-ntinde pe toată lungimea lui, “Te iubesc, Lauro, să moară mama!” Mă izbește gramatica corectă a scrisului și semnul exclamării de la sfîrșit. Îmi alunecă ochii pe brațul ei pe care îl apasă peste pieptul lui și bag de seamă un tatuaj bătut cu același scris, aceleași litere, aceeași culoare veche, spălăcită. “Și eu, Fane, să mor eu!” Prea mare potriveala. Judec la o clipă de undeva departe în trecut cînd cei doi și-or fi bătut în carne iubirea pe care o poartă. Unul pentru celălalt. Te uiți la ei, nu par a avea 8 clase împreună, și totuși în scrierea corectă gramatical ghicești că au vrut să se iubească corect, sincer și curat pînă și în scris. O iubire care nu acceptă greșeli de exprimare. Și cînd ți-o bați în carne e pentru totdeauna, nu o poți greși încă de la început.

Vine nașul, dă cu privirea de ei. Îl scutură pe el de umăr. Tresar amîndoi, deschid ochii și privesc speriați în jur. Dau de naș, se ridică. Urmează vorbe repezi, dat din mîini, voci tremurînde, „Sîntem de 4 zile pe drumuri, nu fi rău…” Trei minute, vorbe schimbate iute, inima ceferistului se deschide. A văzut ceva în ochii celor doi. „Bine, dar numai pînă la…” Și pleacă mai departe, din vagon în vagon.

Cei doi se cuibăresc iar. Înainte de a închide ochii, ea îl apucă de tîmple și îi mușcă gura. Își plimbă după aia mîna prin părul lui prăfuit și aspru. Se strînge lîngă el și închide ochii. Ghicesc pe fața ei durere, oboseală, plîns. Dar peste toate astea se-ntinde liniștea și bucuria că omul ei este lîngă ea și nu pleacă. Și-l strînge tare. Iar omul își lipește obrazul de creștetul ei și-o ține bine, să nu-i scape. Că e a lui.

Bat cu degetele în valiza de sub mine și privesc afară, în noapte. Mai e pînă dimineață… Țăcănitul roților ne leagănă. Mie îmi leagănă veghea leneșă, lor le leagănă somnul de cîteva stații. Undeva în față este stația lor. Și mai departe și a mea…

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: