Din confesiunile unui tripanofob

Sunt tripanofob. Adică îmi este frică de ace. Sau mai bine zis, nu îmi este frică, că frică nu îmi e. Nu stau acum să despic tripanofobia în patru, asta poate face oricine cu o conexiune la net și un browser. Nu e frică propriu-zisă, că frică nu îți e. Pur și simplu, te apucă cu leșin din capul pieptului, te ia cu vîrcolaci și ți se rupe filmul. Și nu neapărat atunci cînd ești cu acul în preajmă ci uneori doar dacă te gîndești la chestia în sine în timp ce stai acasă la tine în pat, departe de orice policlinică, spital sau cabinet medical pe unde circulă ăia care vor să atenteze la epiderma ta și să-ți sugă ce-ți curge prin vene. Îți dai seama ce mișto ar fi să faci sex și exact în timpul ăla să îți imaginezi puternic cum îți ia cineva sînge? Să leșini la propriu? Asta ar ridica mîndria partenerului cu cîteva grade. Pfoai de viața mea, realizezi ce i-ar trece respectivului sau respectivei prin minte? “A leșinat din cauza mea, Doamne Dumnezeule, sunt dinamită în pat!

Am citit niște studii conform cărora treaba asta are rădăcinile pe undeva prin paleolitic, cînd oamenii peșterilor leșinau ca răspuns la agresiunile fizice în care se foloseau arme contondente, cuțite, săbii, treburi. Că are legătură cu teama de a nu fi tăiat, înțepat sau mai știu eu ce. Științific are legătură cu ceva vasovagal și presiunea sîngelui. Eu unul mă simt cît se poate de paleolitic atunci cînd se apropie de mine vreun practicant de științe medicale cu un ac în mînă. Gata să mă înțepe și să îmi ia sînge. Eu țin foarte mult la sîngele meu, ce dracu’ or vrea ăia cu sîngele meu? Sîngele e făcut să stea în corp și să-și facă treaba acolo, nu să-l scoatem afară.

Faza e că nu știu cum naiba de m-am căpătat cu fobia asta, cînd am fost mic m-au operat de o tîmpită de hernie, că săream ca maimuța de prin copacii lui bunicu’, și pe vremea aia nu te adormeau cum se face acum (cred), nuuuuu… Am avut parte de o rahidiană de toată frumusețea, cred că așa-i spune la aia pe care ți-o face-n coloană. N-am avut nici pe naiba. M-am cocoțat pe masă, m-a apucat o asistentă de mufă și m-a băgat cu capu-ntre țîțe, cică să mă țină fix, să nu mă mișc, (nici nu aveam cum, era primul meu contact cu niște țîțe mișto, în momentul ăla aș mai fi cerut vreo 10 rahidiene, atît de mișto era acolo), și careva mi-a vîrît acul. Eram atît de fericit că nici nu am băgat de seamă că după ce m-am întins pe masă nu am mai simțit picioarele. Cred că și tripanofobia are fobiile ei, gen gagicile cu țîțe mișto care te apucă și te bagă cu capul între ele.

Primul leșin efectiv l-am trăit cîțiva ani mai tîrziu. Prin școala generală, era o campanie de vaccinare sau ceva de genul ăsta. N-a venit asistenta școlii în clasă, ne-a chemat pe rînd în cabinet. De reținut că încă nu aveam habar ce e aia frică de ace, că nu îmi era frică de ele. Asta e toată chestia, te duci să te înțepe, nu-ți e frică dar tot leșini. Sau uneori te ia doar cu călduri, nu mai ai aer, îți bubuie capul, te sufoci și altele, nu fac pomelnic că e lung. De revenit îți revii după vreo oră-două sau mai mult de la caz la caz. Bun, și-mi vine rîndul la băgat ac în picior, că era vaccin care se făcea în pulpă. Împreună cu mine mai era un coleg, că ne duceam cîte doi. De ținut de mînă nu ne-am ținut din cîte îmi amintesc. Îi face ăstuia injecția, vine rîndul meu, dau nădragii jos, pregătește respectiva seringa, mă-nțeapă și mi se rupe filmul. Sau presupun că a fost cam așa. Asta e chestia cu ruptul filmului, cu leșinul adică, că nu îți dai seama cînd se întîmplă. Cînd am deschis din nou ochii, aia îmi dădea palme și colegul îmi turna apă rece-n cap. A durat ceva vreme să-mi revin complet. Ăla mi-a spus după aia că tremurau chiloții pe el, a crezut că mai aveam puțin și muream, așa cum dădusem ochii peste cap și m-am prelins ca o balegă pe jos. Așa am aflat că am chestia asta, frică de ace adică. Despre care tot nu pricep de ce îi spune frică, că mie nu-mi e frică. Presupun că-i spune așa pentru că e prea al dracului de complicat să explici unora pe care nu-i duce memeaca cum funcționează de fapt treaba asta. Așa că-i mai simplu să-i zici frică, deși nu e.

De atunci am mai pățit-o dar, băiat deștept cum sunt, avertizam de fiecare dată personalul medical că am fobie de ace. Unul odată a rîs și a spus că fac mișto. Asta pînă am întrerupt filmul pentru pauză de publicitate și a trecut la chestii forte. Adică palme, apă, craci la nouăzeci de grade și multă ciocolată ca să mă pună pe picioare.

Cea mai recentă a fost de la niște analize pentru o angajare. Merg la cabinet, îmi ia tensiunea, chestii, după aia “Hai să luăm și sînge.” Luăm, am zis, da’ vedeți că am tripanofobie. Asistenta se uită la mine, în treacăt fie spus era bună cu draci, și spune că “hai să luăm mai întîi glicemia, să vă deprindeți cu atmosfera.” Asta m-a dat pe spate, eu mai aveam puțin și urma să văd cum este să te decorporalizezi iar pe ea o durea de atmosferă. Mi-a stat pe limbă să-i spun să pună niște Tchaikovsky, că așa leșin eu mai fără dureri de cap și fără prea mult spectacol. Hai și cu glicemia mai întîi, îi zic. Întind mîna, îmi ia degetul, îl unge cu spirt și mă trezesc la orizontală. Ea mă ținea de picioare, cu ele în sus și de jur împrejur tot personalul clinicii. Ați înțeles că nici de luat glicemie nu am fost bun, n-a apucat nici măcar să vadă unde să mă înțepe. Evident că aveam la activ și în deplină desfășurare toate care vin la pachet cu fobia asta tîmpită. A durat ceva pînă am putut să o aud cum mă întreabă de cum mă cheamă, unde sunt etc. Plus sudoare rece, amețeală, gust tîmpit în gură și mai gîndiți-vă voi și la altele, că vă trec sigur prin cap.

A durat ceva pînă am scăpat de acolo, nu m-au lăsat să plec decît pe picioarele mele. Cred că m-am îndrăgostit de vreo două fete de acolo, prea se purtau toate frumos cu mine. Adică una dintre ele a plecat și a cumpărat cornuri cu ciocolată ca să mă pună pe picioare. Am băgat în mine ciocolată, apă ca un bivol, cornuri, croissant, ce mai, aveam cea mai bună glicemie din univers. Mă iubeau toate. După aia mi-a spus una dintre ele că mai rar ca mine, că am anunțat în prealabil de toată tărășenia, au știut la ce să se aștepte. Mai ales că, cît a durat recuperarea, am stat puțin la bîrfă despre fobie și au băgat de seamă că m-am interesat de ea, m-am documentat. Cînd am început și cu vaso-vagal și cu paleolitic deja eram caz deosebit. Una peste alta nu mi-a părut rău că am leșinat. Se putea să nu leșin, că mi s-a întîmplat și așa, adică doar să mă ia cu călduri și treburi dar să nu leșin. Am plecat de acolo cel mai iubit dintre pămîntenii care leșină, după ce am trecut și pe la doamna doctor care m-a felicitat și ea pentru curaj.

Ideea e că nu știu dacă o să scap vreodată de fobia asta, cică de multe ori dispare de la sine. O fi așa, n-o fi așa, cine știe. Am însă un sfat pentru alții care ca și mine se varsă pe jos cînd e de înțepat: pune-ți dracului mîna și spuneți, vă spun eu că nu sunteți deloc macho dacă vă țineți gura. Și știți de ce? Vă spun eu de ce.

Pentru că tripanofobia este, din nefericire, una dintre puținele fobii, din miile cîte există, care efectiv poate să ucidă și chiar ucide.

(notă: chiar sunt tripanofob, textul ăsta nu e ficțiune)

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: