Sorocul lui Gelu

– Și ce să fac, nea Tudose? Că mi-a mîncat inima, mînca-i-aș ochii ăia și gura ei!
Moșneagul căută lung la el și trecu cu degetele prin barba albă. Scormoni în brîu, trase afară o pungă și așternu un strat de tutun pe foiță. O răsuci, o bătu la capete și-i dădu foc. Trase un fum adînc și-l lăsă să curgă printre gingiile fără dinți. Un zîmbet șugubăț îi lucea în privire.
– D-apoi ce să-ți zic, Gelule? Că pe vremea mea, cînd îi plăcea flăcăului de-o fată, o juca de cîteva ori la horă, se mai da la glume și cimilituri cu ea, o cîntărea o lună-două și după aia se-nființa la mă-sa și la taică-su acasă și-o cerea, după lege. Făceau nuntă și-și trăiau zilele amîndoi. Acuma mă uit la voi că nu mai sînteți așa.
– Adică cum, așa?
– Adică umblați din fustă-n fustă ca coșarul pe uliți. Care are o gaură de curățat strigă peste gard. Intră meșterul, luminează gaura, o mulțumește și-apoi pleacă. Așa și voi. Ce ți-e coșul, ce ți-e fusta. Totuna.
– Că doar n-oi vrea să mă-nsor acum? Abia am 25 de ani. Pușchea pe limbă.
– Io n-am zis nimic. Da’ dacă ai zis de-nsurătoare înseamnă că nu ți-a trecut asta prin minte acum întîi. Zic sau nu zic bine?
Gelu tăcu. Apucă paharul și-l dădu peste cap. Privi lung în bătătură fără să scoată un cuvînt. Lăsă mîinile în poală și oftă. Tudose mai răsuci o țigară. Fuma liniștit. Privi la flăcău și ochii i se încrețiră iar de un zîmbet. Cunoștea bine ce încerca inima băiatului. Trecuse și el pe-acolo. I se agățase și lui sufletul de doi ochi codați și se legase cu cununii de stăpîna lor. Deschise gura, suflă fumul și privi într-o parte.
– Nea Tudose, de ce ne-a dat Dumnezeu suflet ca să ne doară?
Tudose căută ochii flăcăului. O apă limpede lucea în ei. Îi tremura bărbia. I se încleștaseră palmele pe genunchi.
– Mă fierbe, nea Tudose. Mi-a ars inima-n mine. Nu mai dorm noaptea. Unde mă-ntorc dau de ochii ei. Nu mai sînt bun de nimic. Treabă e asta? Dacă mă iei și mă storci curge din mine numai boală. M-a-mbolnăvit. Mi-a mîncat inima.
Un hîrîit de joagăr ieși din pieptul lui Gelu. Se șterse la ochi, apucă paharul și-l umplu iar. Își pironi ochii în oglinda vinului. Tudose tăcea. Asculta fără vorbe. Durerea flăcăului îi amintea de dureri de-ale lui, vechi. Știa.
– Gelule, io n-am școală. Nu știu vorbe mari, domnești. Da’ cu puțina asta de minte a mea gîndesc că ne-a dat bunul Dumnezeu suflet ca să simțim cu el. Să ne doară ca să știm că sîntem vii. Și să căutăm să ne vindecăm. Și-ascultă la mine, oi fi io mai bătrîn decît pomul ăla de colea din bătătură, da’ știu una de-am prins-o la minte în viața asta. Mai bun leac pentru sufletul care doare decît muierea nu se află. Ea te bagă-n boală, ea te scoală. Și-ți mai zic una. Și boala asta e ca și oricare altă boală. Fiecare cu leacu’ ei. Nu merge să dai la o boală leacu’ alteia. Așa și cu femeia. Dacă ți-a prins una inima-n dinți, apoi numai ea te și deznoadă. Poți să cauți tu leac la altele mult și bine. Tot la aia care ți-a legat sufletul și ți-a orbit mintea găsești să te facă bine. Că te-a prins bine de căpăstrul simțirilor și nu-ți mai dă drumul.
Gelu nu mai zicea nimic. Uscase sticla pe dinăuntru. Privea în gol. Simțea că se-năbușă. Tudose trase iar punga cu tutun de la brîu. Scoase altă sticlă de sub masă și umplu paharele.
– Ia și bea. Nu te face bine da’ te-amorțește.
Îi împinse paharul dinainte. Gelu îl apucă și-l dădu peste cap. Îl izbi pe masă.
– O iau, nea Tudose. O iau, că altfel mor!

***

Icoană de flăcău, Gelu. Înalt, bine clădit. Drept ca stîlpul și frumos. Dădea frigu-n muieri cînd îl vedeau. Suceau gîtul după el și alea măritate. Le tremurau fustele pe ele cînd rîdea cu toată gura aia a lui frumoasă. Îl făcuse mă-sa într-o zi cînd era fericită. Muncitor și așezat la locul lui. Unde punea el mîna punea și Dumnezeu voia. O boală avea. Muierile. Umbla dintr-una în alta ca Vodă prin lobodă. Nu se lega de nici una. Ardea sufletu-n ele să-l aibă de bărbat și părinții de ginere. Nu era chip. Cum se sătura de una și de carnea ei îi făcea vînt și găsea alta. Ai fi zis că asta i-a dus buhul și se fereau de el. Da’ de unde? Mai abitir umblau după el. Parcă avea farmece-n oase. Umbla vorba-n sat că-l blestemase una cînd se născuse, că-l iubise pe taică-su și în loc s-o ia pe ea o luase pe mă-sa. Să nu aibă parte de trai tihnit și de picior de muiere-n bătătură cîte zile o avea el. Da’ parcă Gelu stătea să asculte la bazaconii. Gura lumii numai pămîntul o astupă. El își vedea de a ale lui. Tînăr era, vreme destulă înainte să își lege traiul de o muiere dacă așa i-o fi scris. Da’ nici nu dădea brînci. Prășea la fuste de muieri de ziceai că le-a făcut Dumnezeu pe fața pămîntului doar pentru el.
Asta pînă într-o zi.

***

Și-a pierdut sufletul la o nuntă. A plecat dimineață acasă și inima i-a rămas în urmă.
Ședea la masă și mînca. Golea paharele de vin și vorbea cu unul dintre invitați. Pîrîia dușumeaua sub picioarele nuntașilor. Jucau și nu osteneau. Lăutarii fărîmau sculele. Era o bucurie în jur de nu puteai să stai. Vocea guristului intra în inimi.
Gelu isprăvi de mîncat și aprinse o țigară. Cîțiva dintre nuntași încetiniră jocul și se așezară la mese. Înfulecară lacomi și se-mpărtășiră cu vin, să capete puteri. Lăutarii nu slăbeau instrumentele. Turnau jar sub tălpi. Se-ndoia acordeonistul peste burduf de ziceai că acuși îl rupe, și-i fugeau degetele pe clape de nu le vedeai. Țambalagiul închisese ochii și bătea de ziceai că a intrat în ceasul morții. Guristul abia se ținea cu vioara și cu pliscul după ei.
Bărbații suceau muierile ca pe niște sfîrleze. Se lăsau pe vine, se băteau la călcîie și chiuiau îndrăcit. Se lipiseră cămășile de ei. Ieșeau aburi și nu se lăsau. Vreo două, oleacă chitrofonite, opriseră bărbații în loc și se răsuceau în jurul lor. Le fluturau fustele. Chiuiau de se scuturau geamurile.
Gelu fuma, încălzit de vin. Jucase cu vreo două da’ nu-i plăcuseră. Îi alunecau ochii prin salon. Era un fum să-l tai cu cuțitul. Se gîndi să mai stea vreun ceas și după aia să se care acasă. Întinse mîna să apuce sticla și să toarne vin. Și-atunci o văzu.
Stătea la o masă mai într-un colț și mînca. Tocmai ducea furculița cu o bucată de friptură la gură cînd i se lipi privirea de ea. Îi înțepeni mîna pe sticla cu vin. Rămase ca prostul, uitîndu-se la ea cum bagă furculița-n gură și cum mestecă, privind la nuntași. Îl trezi din vise un comesean, ca să dea drumul la sticlă. Îi dădu ăluia vinul, uită să mai toarne și pentru el și se ridică.
Ocoli mesele și se apropie de ea. Nu o cunoștea. Cine o fi? Fata lăsase furculița și cuțitul pe farfurie și privea la cei ce jucau. Gelu ajunse lîngă ea. Ridică fruntea spre el și-i zîmbi. Flăcăul uitase vorbele în urmă, la masă. Stătea în fața ei și nu știa ce să spună. Se miră de el. Se pierdu în zîmbetul ei. Se scutură din visare și o invită la joc. Și cînd fata se ridică, îl urmă între ceilalți nuntași și se prinse la joc cu el, totul pieri în jur. Așa i s-a pus lui Gelu capăt la umblet după muieri și după fuste.
A jucat-o pînă dimineață. Îl frigeau tălpile și nu voia să se așeze. Nici fata nu se lăsa mai prejos. Îi plăcuse și ei flăcăul, se vede. Vreo cîteva babe rîdeau în gingii, uitîndu-se la ei. ”I s-au aprins călcîiele lui Gelu”, zise una dintre ele. Alelalte dădură din cap. Cunoșteau bine la ce vedeau în fața ochilor.
Dădeau dracii-n flăcău și-o răsucea pe fată. I se încleștau palmele în mijlocul ei și-o purta de ziceai că nu atinge pămîntul. Praf și-au făcut tălpile la pantofi pînă dimineață. Cînd a fost să plece acasă, flăcăul și-a adus aminte că nici măcar nu i-a spus cum îl cheamă. Nici nu-i mai stătuse capul la asta, prins de joc și de vin. I-a pupat mîna și s-a prezentat. Fata a chicotit, l-a strîns încet de mînă și a deschis și ea gura:
– Florica îmi zice.

***

Așa a început dragostea lui Gelu cu Florica. Nu era lucru curat. Se mirau ăia din sat ce o fi cu el. Din ăl mai fustangiu ajunsese mucenic. Nu mai cunoștea la alte muieri. Îi prinsese Florica inima-n lanț. Umbla bezmetic și nu mai știa de el. Se trezea că umblă noaptea pe la poarta ei. Îl fierbea. Îi plăcea și ei de el. Punea noaptea capul pe pernă și adormea cu ochii lui în gînd. Îi fremăta carnea. Juca o herghelie de cai sub pielea ei. Într-o seară, cînd rămăseseră singuri în fața porții și o lipise de gard, Gelu se împinse în țîțele ei și îi mușcă gura. Florica simți cum o arde ceva pe dinăuntru. Se zvîrcoli în pat pînă dimineață. N-a pus geană pe geană. Nu mai simțise așa ceva pînă atunci.
În altă seară, flăcăul a încercat să îi strecoare mîna în sîn. Florica s-a scuturat și și-a proptit palmele în pieptul lui. ”Nu!” N-a mai încercat Gelu în seara aia. Da’ a mai încercat în altă seară. Fata iar l-a oprit. Gelu se dădea de ceasul morții. Degeaba încercase în fel și chip. Nu era loc. Fata nu-i dădea carnea ei. ”Cînd oi avea bărbat vreau să fiu așa cum m-a făcut mămica!
Ar fi trebuit să o lase Gelu dacă ar fi fost cu ea cum fusese cu alea cu care fusese înainte. Numai nu putea. Îl ardea un fier roșu pe dinăuntru și tot la ea venea. Îl luaseră aburii dragostii de cap.
Și fetii îi dădea ghes inima. Ce l-ar mai fi lăsat. Cînd îl vedea o năpădea o fierbințeală în pîntece și o lăsau picioarele. Cînd o lua în brațe se făcea cîrpă. Nu îl lăsa că îi era frică că o să o lase după aia. Nici nu îi trecea ei prin minte că sufletul flăcăului se curățase de fuste. Cînd dădea ochii cu ea se înviora cum se înviorează o floare după ce îi torni apă.
N-a dus-o mult așa. Simțea că dacă nu o are în bătătura lui și în așternut lîngă el o să îi aștearnă părinții capetele la coșciug. S-a înființat la ea acasă și-a cerut-o. I-au dat-o oamenii cu zece mîini. Văzuseră și ei cum li se topea fata pe picioare. Nu-i de joacă cu inima, gîndea taică-su. Băiat bun era, frumos, bine clădit, aprig și la locul lui. Cînd a cerut-o, Florica tremura ca frunza bătută de vînt. Parcă nu-i venea a crede. Cînd l-a auzit pe taică-su că zice da, a început să plîngă. Plîngea și mă-sa de fericire. Se bucurau bătrînii de bucuria lor.

***

Cînd a fost la biserică, și a simțit Gelu cum îi încinge părintele fruntea cu cununiile, a strîns mîna Floricăi, a privit la sfîntul altar și și-a adus aminte ce îl întrebase pe nea Tudose. A înțeles de ce a dat Dumnezeu sufletul omului. Nu ca să îl doară. I l-a dat ca să simtă că e viu. A privit la muierea de lîngă el. Era atît de frumoasă Florica că îi venea să o ia în brațe, să o strîngă la piept și să-i strige lui Dumnezeu că a făcut treabă bună cînd i-a așezat-o în cale.
N-a luat-o în biserică. A luat-o după nuntă, cînd s-au închis în odaie. Tremura Florica și o flacără o ardea pe dinăuntru. A răsturnat-o Gelu în așternut și a început să se înfrupte din ea. L-a muncit pînă dimineață. Îl aprindea. Nu mai știa flăcăul de el. Își plimba gura și părul pe el și-i turna jar sub piele.
Era soarele pe cer cînd au închis ochii, osteniți. Printr-un ochi de geam, o rază de lumină pătrundea în odaie și juca pe mîinile lor strînse într-un singur pumn.
Afară, plesnea totul în jur de viață.

SFÎRȘIT

Dacă vrei să spui ceva...

%d bloggers like this: