Sorocul lui Gelu

– Și ce să fac, nea Tudose? Că mi-a mîncat inima, mînca-i-aș ochii ăia și gura ei!
Moșneagul căută lung la el și trecu cu degetele prin barba albă. Scormoni în brîu, trase afară o pungă și așternu un strat de tutun pe foiță. O răsuci, o bătu la capete și-i dădu foc. Trase un fum adînc și-l lăsă să curgă printre gingiile fără dinți. Un zîmbet șugubăț îi lucea în privire.
– D-apoi ce să-ți zic, Gelule? Că pe vremea mea, cînd îi plăcea flăcăului de-o fată, o juca de cîteva ori la horă, se mai da la glume și cimilituri cu ea, o cîntărea o lună-două și după aia se-nființa la mă-sa și la taică-su acasă și-o cerea, după lege. Făceau nuntă și-și trăiau zilele amîndoi. Acuma mă uit la voi că nu mai sînteți așa.
– Adică cum, așa?
– Adică umblați din fustă-n fustă ca coșarul pe uliți. Care are o gaură de curățat strigă peste gard. Intră meșterul, luminează gaura, o mulțumește și-apoi pleacă. Așa și voi. Ce ți-e coșul, ce ți-e fusta. Totuna.
– Că doar n-oi vrea să mă-nsor acum? Abia am 25 de ani. Pușchea pe limbă.
– Io n-am zis nimic. Da’ dacă ai zis de-nsurătoare înseamnă că nu ți-a trecut asta prin minte acum întîi. Zic sau nu zic bine?
Gelu tăcu. Apucă paharul și-l dădu peste cap. Privi lung în bătătură fără să scoată un cuvînt. Lăsă mîinile în poală și oftă. Tudose mai răsuci o țigară. Fuma liniștit. Privi la flăcău și ochii i se încrețiră iar de un zîmbet. Cunoștea bine ce încerca inima băiatului. Trecuse și el pe-acolo. I se agățase și lui sufletul de doi ochi codați și se legase cu cununii de stăpîna lor. Deschise gura, suflă fumul și privi într-o parte.
– Nea Tudose, de ce ne-a dat Dumnezeu suflet ca să ne doară?
Tudose căută ochii flăcăului. O apă limpede lucea în ei. Îi tremura bărbia. I se încleștaseră palmele pe genunchi.
– Mă fierbe, nea Tudose. Mi-a ars inima-n mine. Nu mai dorm noaptea. Unde mă-ntorc dau de ochii ei. Nu mai sînt bun de nimic. Treabă e asta? Dacă mă iei și mă storci curge din mine numai boală. M-a-mbolnăvit. Mi-a mîncat inima.
Un hîrîit de joagăr ieși din pieptul lui Gelu. Se șterse la ochi, apucă paharul și-l umplu iar. Își pironi ochii în oglinda vinului. Tudose tăcea. Asculta fără vorbe. Durerea flăcăului îi amintea de dureri de-ale lui, vechi. Știa.
– Gelule, io n-am școală. Nu știu vorbe mari, domnești. Da’ cu puțina asta de minte a mea gîndesc că ne-a dat bunul Dumnezeu suflet ca să simțim cu el. Să ne doară ca să știm că sîntem vii. Și să căutăm să ne vindecăm. Și-ascultă la mine, oi fi io mai bătrîn decît pomul ăla de colea din bătătură, da’ știu una de-am prins-o la minte în viața asta. Mai bun leac pentru sufletul care doare decît muierea nu se află. Ea te bagă-n boală, ea te scoală. Și-ți mai zic una. Și boala asta e ca și oricare altă boală. Fiecare cu leacu’ ei. Nu merge să dai la o boală leacu’ alteia. Așa și cu femeia. Dacă ți-a prins una inima-n dinți, apoi numai ea te și deznoadă. Poți să cauți tu leac la altele mult și bine. Tot la aia care ți-a legat sufletul și ți-a orbit mintea găsești să te facă bine. Că te-a prins bine de căpăstrul simțirilor și nu-ți mai dă drumul.
Gelu nu mai zicea nimic. Uscase sticla pe dinăuntru. Privea în gol. Simțea că se-năbușă. Tudose trase iar punga cu tutun de la brîu. Scoase altă sticlă de sub masă și umplu paharele.
– Ia și bea. Nu te face bine da’ te-amorțește.
Îi împinse paharul dinainte. Gelu îl apucă și-l dădu peste cap. Îl izbi pe masă.
– O iau, nea Tudose. O iau, că altfel mor!

***

Icoană de flăcău, Gelu. Înalt, bine clădit. Drept ca stîlpul și frumos. Dădea frigu-n muieri cînd îl vedeau. Suceau gîtul după el și alea măritate. Le tremurau fustele pe ele cînd rîdea cu toată gura aia a lui frumoasă. Îl făcuse mă-sa într-o zi cînd era fericită. Muncitor și așezat la locul lui. Unde punea el mîna punea și Dumnezeu voia. O boală avea. Muierile. Umbla dintr-una în alta ca Vodă prin lobodă. Nu se lega de nici una. Ardea sufletu-n ele să-l aibă de bărbat și părinții de ginere. Nu era chip. Cum se sătura de una și de carnea ei îi făcea vînt și găsea alta. Ai fi zis că asta i-a dus buhul și se fereau de el. Da’ de unde? Mai abitir umblau după el. Parcă avea farmece-n oase. Umbla vorba-n sat că-l blestemase una cînd se născuse, că-l iubise pe taică-su și în loc s-o ia pe ea o luase pe mă-sa. Să nu aibă parte de trai tihnit și de picior de muiere-n bătătură cîte zile o avea el. Da’ parcă Gelu stătea să asculte la bazaconii. Gura lumii numai pămîntul o astupă. El își vedea de a ale lui. Tînăr era, vreme destulă înainte să își lege traiul de o muiere dacă așa i-o fi scris. Da’ nici nu dădea brînci. Prășea la fuste de muieri de ziceai că le-a făcut Dumnezeu pe fața pămîntului doar pentru el.
Asta pînă într-o zi.

***

Și-a pierdut sufletul la o nuntă. A plecat dimineață acasă și inima i-a rămas în urmă.
Ședea la masă și mînca. Golea paharele de vin și vorbea cu unul dintre invitați. Pîrîia dușumeaua sub picioarele nuntașilor. Jucau și nu osteneau. Lăutarii fărîmau sculele. Era o bucurie în jur de nu puteai să stai. Vocea guristului intra în inimi.
Gelu isprăvi de mîncat și aprinse o țigară. Cîțiva dintre nuntași încetiniră jocul și se așezară la mese. Înfulecară lacomi și se-mpărtășiră cu vin, să capete puteri. Lăutarii nu slăbeau instrumentele. Turnau jar sub tălpi. Se-ndoia acordeonistul peste burduf de ziceai că acuși îl rupe, și-i fugeau degetele pe clape de nu le vedeai. Țambalagiul închisese ochii și bătea de ziceai că a intrat în ceasul morții. Guristul abia se ținea cu vioara și cu pliscul după ei.
Bărbații suceau muierile ca pe niște sfîrleze. Se lăsau pe vine, se băteau la călcîie și chiuiau îndrăcit. Se lipiseră cămășile de ei. Ieșeau aburi și nu se lăsau. Vreo două, oleacă chitrofonite, opriseră bărbații în loc și se răsuceau în jurul lor. Le fluturau fustele. Chiuiau de se scuturau geamurile.
Gelu fuma, încălzit de vin. Jucase cu vreo două da’ nu-i plăcuseră. Îi alunecau ochii prin salon. Era un fum să-l tai cu cuțitul. Se gîndi să mai stea vreun ceas și după aia să se care acasă. Întinse mîna să apuce sticla și să toarne vin. Și-atunci o văzu.
Stătea la o masă mai într-un colț și mînca. Tocmai ducea furculița cu o bucată de friptură la gură cînd i se lipi privirea de ea. Îi înțepeni mîna pe sticla cu vin. Rămase ca prostul, uitîndu-se la ea cum bagă furculița-n gură și cum mestecă, privind la nuntași. Îl trezi din vise un comesean, ca să dea drumul la sticlă. Îi dădu ăluia vinul, uită să mai toarne și pentru el și se ridică.
Ocoli mesele și se apropie de ea. Nu o cunoștea. Cine o fi? Fata lăsase furculița și cuțitul pe farfurie și privea la cei ce jucau. Gelu ajunse lîngă ea. Ridică fruntea spre el și-i zîmbi. Flăcăul uitase vorbele în urmă, la masă. Stătea în fața ei și nu știa ce să spună. Se miră de el. Se pierdu în zîmbetul ei. Se scutură din visare și o invită la joc. Și cînd fata se ridică, îl urmă între ceilalți nuntași și se prinse la joc cu el, totul pieri în jur. Așa i s-a pus lui Gelu capăt la umblet după muieri și după fuste.
A jucat-o pînă dimineață. Îl frigeau tălpile și nu voia să se așeze. Nici fata nu se lăsa mai prejos. Îi plăcuse și ei flăcăul, se vede. Vreo cîteva babe rîdeau în gingii, uitîndu-se la ei. ”I s-au aprins călcîiele lui Gelu”, zise una dintre ele. Alelalte dădură din cap. Cunoșteau bine la ce vedeau în fața ochilor.
Dădeau dracii-n flăcău și-o răsucea pe fată. I se încleștau palmele în mijlocul ei și-o purta de ziceai că nu atinge pămîntul. Praf și-au făcut tălpile la pantofi pînă dimineață. Cînd a fost să plece acasă, flăcăul și-a adus aminte că nici măcar nu i-a spus cum îl cheamă. Nici nu-i mai stătuse capul la asta, prins de joc și de vin. I-a pupat mîna și s-a prezentat. Fata a chicotit, l-a strîns încet de mînă și a deschis și ea gura:
– Florica îmi zice.

***

Așa a început dragostea lui Gelu cu Florica. Nu era lucru curat. Se mirau ăia din sat ce o fi cu el. Din ăl mai fustangiu ajunsese mucenic. Nu mai cunoștea la alte muieri. Îi prinsese Florica inima-n lanț. Umbla bezmetic și nu mai știa de el. Se trezea că umblă noaptea pe la poarta ei. Îl fierbea. Îi plăcea și ei de el. Punea noaptea capul pe pernă și adormea cu ochii lui în gînd. Îi fremăta carnea. Juca o herghelie de cai sub pielea ei. Într-o seară, cînd rămăseseră singuri în fața porții și o lipise de gard, Gelu se împinse în țîțele ei și îi mușcă gura. Florica simți cum o arde ceva pe dinăuntru. Se zvîrcoli în pat pînă dimineață. N-a pus geană pe geană. Nu mai simțise așa ceva pînă atunci.
În altă seară, flăcăul a încercat să îi strecoare mîna în sîn. Florica s-a scuturat și și-a proptit palmele în pieptul lui. ”Nu!” N-a mai încercat Gelu în seara aia. Da’ a mai încercat în altă seară. Fata iar l-a oprit. Gelu se dădea de ceasul morții. Degeaba încercase în fel și chip. Nu era loc. Fata nu-i dădea carnea ei. ”Cînd oi avea bărbat vreau să fiu așa cum m-a făcut mămica!
Ar fi trebuit să o lase Gelu dacă ar fi fost cu ea cum fusese cu alea cu care fusese înainte. Numai nu putea. Îl ardea un fier roșu pe dinăuntru și tot la ea venea. Îl luaseră aburii dragostii de cap.
Și fetii îi dădea ghes inima. Ce l-ar mai fi lăsat. Cînd îl vedea o năpădea o fierbințeală în pîntece și o lăsau picioarele. Cînd o lua în brațe se făcea cîrpă. Nu îl lăsa că îi era frică că o să o lase după aia. Nici nu îi trecea ei prin minte că sufletul flăcăului se curățase de fuste. Cînd dădea ochii cu ea se înviora cum se înviorează o floare după ce îi torni apă.
N-a dus-o mult așa. Simțea că dacă nu o are în bătătura lui și în așternut lîngă el o să îi aștearnă părinții capetele la coșciug. S-a înființat la ea acasă și-a cerut-o. I-au dat-o oamenii cu zece mîini. Văzuseră și ei cum li se topea fata pe picioare. Nu-i de joacă cu inima, gîndea taică-su. Băiat bun era, frumos, bine clădit, aprig și la locul lui. Cînd a cerut-o, Florica tremura ca frunza bătută de vînt. Parcă nu-i venea a crede. Cînd l-a auzit pe taică-su că zice da, a început să plîngă. Plîngea și mă-sa de fericire. Se bucurau bătrînii de bucuria lor.

***

Cînd a fost la biserică, și a simțit Gelu cum îi încinge părintele fruntea cu cununiile, a strîns mîna Floricăi, a privit la sfîntul altar și și-a adus aminte ce îl întrebase pe nea Tudose. A înțeles de ce a dat Dumnezeu sufletul omului. Nu ca să îl doară. I l-a dat ca să simtă că e viu. A privit la muierea de lîngă el. Era atît de frumoasă Florica că îi venea să o ia în brațe, să o strîngă la piept și să-i strige lui Dumnezeu că a făcut treabă bună cînd i-a așezat-o în cale.
N-a luat-o în biserică. A luat-o după nuntă, cînd s-au închis în odaie. Tremura Florica și o flacără o ardea pe dinăuntru. A răsturnat-o Gelu în așternut și a început să se înfrupte din ea. L-a muncit pînă dimineață. Îl aprindea. Nu mai știa flăcăul de el. Își plimba gura și părul pe el și-i turna jar sub piele.
Era soarele pe cer cînd au închis ochii, osteniți. Printr-un ochi de geam, o rază de lumină pătrundea în odaie și juca pe mîinile lor strînse într-un singur pumn.
Afară, plesnea totul în jur de viață.

SFÎRȘIT

Am tot mîzgălit ăsta la textul, am scris, am șters, am revenit asupra cuvintelor, le-am modificat, le-am înlocuit, le-am schimbat poziția și în cele din urmă m-am lăsat păgubaș. Indiferent cum aș scrie, tot la prima ciornă revin așa că nu are vreun rost să mai încerc și îi dau drumul așa:

Îmi doresc o țară în care tot ceea ce ține de sex și de actul sexual să nu mai fie privit și tratat cu atîta idioțenie, dobitocie și scîrbă. Îmi doresc o țară în care educația sexuală să fie pe loc fruntaș printre cursurile ce se predau în școli. Să nu le mai fie rușine copiilor și să plece privirea sau să se prefacă că le-a căzut pixul pe jos și să se aplece să-l ridice exact în momentul în care aud cuvintele penis și vagin. Să li se insufle noțiunea de puță și faptul că a avea una este la fel de natural cu a mînca și a merge. Să li se spună ce este atît cea de parte femeiască cît și cea de parte bărbătească, la ce folosește și ce se face cu ea. Să nu mai avem copii care ajung la vîrsta adolescenței și încă nu știu ce au între picioare, ce presupune igiena bățului și găurii și că nu sunt acolo doar de ornament.

Îmi doresc o țară în care adulții să nu mai trateze fututul ca pe o activitate care te trimite direct în Iad și masturbarea ca pe una care duce la orbire sau la cine știe ce alte boli transmise ideologic pe cale orală de-a lungul generațiilor. O țară în care coțăiala să fie văzută ca ceva natural, firesc și de absolută necesitate pentru sănătatea fizică și psihică a individului. Să nu se mai oripileze părinții că și-au surprins fiii și fiicele cu mîinile între picioare, gemînd de mama focului, cu limbile scoase de juma de metru, în timp ce se holbează la poza lui Keanu Reeves sau a Pamelei Anderson. O țară în care părinții să le explice copiilor adolescenți că este firesc și necesar să te fuți cu condiția să îți respecți partenerul și să nu te porți ca o jigodie cu el.

Îmi doresc o țară în care bărbații să nu se mai supere și să se oftice că femeile cu care și-o trag nu vor din prima în fund sau nu vor deloc, iar femeile să nu se mai oripileze atunci cînd ăia cărora le fac oral le roagă să le bage și-un deget în cur. Să nu mai întoarcă bărbații capul cu scîrbă atunci cînd, în focul futaiului, le strigă muierea printre gemete să o muște de cur și să-i dea și-o limbă. Să nu se mai fandosească muierile și să facă haz atunci cînd individul de la așternut le cere să-i dea palme peste buci sau să se frece cu veverița de gura lui. O țară în care să nu te gîndești de zece ori înainte să îndrăznești, dacă îndrăznești, să-i spui partenerului sau partenerei cam ce fantezie îți trece prin minte și ce îți place să îți facă. O țară în care să discuți deschis despre sex și despre ce și cum îți place să fie la fel de firesc ca a discuta despre factura la întreținere.

Îmi doresc o țară în care partida de sex de aseară să nu mai fie subiect de bîrfă și de laudă în jurul mesei pline cu halbe cu bere. Bărbații să nu mai fie atît de nesimțiți încît să facă din femeia cu care au făcut sex subiect de făcut mișto la o bere cu băieții și femeile să nu mai rîdă în hohote la o șuetă cu alte băbăloaice despre cît de mică a avut-o boul ăla cu care și-au tras-o și cît de prost este la pat. Să nu mai fie convinși bărbații că sunt cei mai futaci de pe fața pămîntului și nici femeile să nu se mai conducă după crezul că a da pizdă este echivalentul cîștigului la loto la categoria întîi.

Îmi doresc o țară în care lumea să se fută de plăcere, să se educe în privința asta și să își educe și copiii, să nu mai considere coțăiala monedă de schimb sau absența ei ca mijloc de pedepsire a partenerului și să nu mai creadă că ceilalți chiar sunt interesați de cît și cum și-o trag ei. Ghici ce: chiar nu interesează pe nimeni care cum și-o trage. Pe nimeni în afară de ăia care nu au altceva mai bun de făcut decît să dea din gură, să comenteze pe la toate colțurile și să se oftice că vecinii de deasupra sunt mai activi sexual într-o singură zi decît au fost ei de cînd au băgat de seamă că ce au între craci nu este acolo de pomană.

Îmi doresc degeaba.

Ai vrea cîteodată să îți deschizi sufletul în fața cuiva. Să îl desfaci ca pe o pungă și să lași pe cel de lîngă tine să își vîre mîinile pînă la coate în el, să cotrobăie și să îi pipăie fundul. Să îi simți degetele cum mișcă și caută, cum apucă și scot afară trăire după trăire, aidoma unui copil ce scoate jucărie după jucărie dintr-un sac. Ai vrea să îi privești chipul în timp ce schimbă privire după privire de fiecare dată cînd te descoperă în ceea ce găsește în adîncul ființei tale. Să te abandonezi și să trăiești odată cu el extazul regăsirii celor mai ascunse și mai reprimate dorințe și gînduri. Există însă un vierme ce, de multe ori, sălășluiește în noi, cei de astăzi, un vierme ce roade, hrănit de o lume din ce în ce mai supărată, din ce în ce mai retrasă, mai ascunsă. Viermele singurătății. O singurătate alimentată și reclamată de din ce în ce mai mulți. De ce vor mulți să fie singuri? Se spune că singurătatea ucide. Nu, nu ucide, ci te lasă să te stingi încet în mijlocul unei mări de oameni. Și în mijlocul mării te afli tu, cel care ai vrea să găsești pe cineva pe care să-l lași să își plimbe mîinile pe sufletul tău. Și vezi că din ce în ce mai des nu ai pe cine să lași să o facă. De ce vreți să fiți singuri?

Sunt oameni care din naștere nu pot lua un bacalaureat.

Este adevărat, nu toți suntem dăruiți de către Mama Natură cu suficientă minte încît să putem trece prin 12 ani de școală și să ne însușim complet cunoștințele necesare pentru a putea susține cu succes un examen de bacalaureat și pentru a-l promova. Și vorbesc despre un examen de bacalaureat așa cum se cuvine, nu de un simulacru. Asta fără să amintesc de faptul că aproape 80%, dacă nu mai mult, din examen reprezintă regurgitarea de informație memorizată și atît. Nu vreau să mă gîndesc ce rezultate s-ar obține dacă în cadrul bacalaureatului s-ar pune accent pe gîndire liberă, pe creativitate, pe raționament, pe logică, pe autenticitate. Evident că în asta joacă un rol important și sistemul de învățămînt, sistem construit în jurul practicii comode de predare și ascultare ulterioară a materiei predate, cu o relativ mică acceptare a libertății de gîndire a elevilor. În fond, este mult mai simplu să aplici un șablon peste 20 de lucrări și să bifezi greșelile decît să corectezi 20 de lucrări diferite, să le analizezi, să urmărești firul raționamentului, să cîntărești argumentele și să notezi. Sistemul are hibele lui, nu cred să existe unul perfect, poate fi îmbunătățit însă. Dacă se vrea.

Revenind la ideea predispoziției din naștere a capacității de a promova un examen de bacalaureat. Probabil că foarte mulți se gîndesc că orice om are o inteligență nativă cu care se naște și care, cultivată corespunzător, îi poate asigura promovarea examenului. Nimic mai neadevărat. În teorie asta sună foarte optimist, este una dintre premisele ideologiei unei lumi perfecte. Realitatea însă neagă concret asta. Este adevărat că este ușor de crezut că orice copil, crescut într-un mediu sănătos, oferindu-i-se îngrijirea, dragostea și educația necesare, poate parcurge cu succes anii de școală necesari pentru a ajunge la vîrsta bacalaureatului și poate să îl și promoveze. Or, realitatea iarăși ne arată că asta nu este așa. Exemple sunt destule, chiar dacă mulți nu vor să le vadă. Chiar și în acest caz se poate spune că totuși materialul necesar pentru ca examenul să devină accesibil există în capul tuturor. Nici asta nu este adevărat. Nu trebuie uitat nici o clipă că una dintre caracteristicile principale ale naturii este varietatea. Asta înseamnă că nu toți suntem dotați, dăruiți cu aceeași cantitate de materie cenușie ce funcționează la capacitate mare. Mai direct spus, nu toți suntem la fel de deștepți din naștere. În caz contrar, ar fi plină lumea de Einstein, Arhimede, Mendeleev, Eratostene, Pitagora și alții. Natura are la îndemînă selecția naturală de care face uz, iar ea alege să să dea fiecăruia mai multă sau mai puțină minte, la întîmplare. Nici chiar factorul genetic nu este 100% corect, poți să te naști cu mai puțină minte din doi părinți foarte deștepți. Asta este realitatea, chit că vrem sau nu vrem să o acceptăm. Asta este varietatea naturală, iar ea nu ține cont de îndîrjirea unora de a nu o accepta. Idealismul este bun pe hîrtie, în practică apar date concrete care îi contravin.

Sunt oameni, așadar, care nu pot lua un bacalaureat. Bun. Nu este nici o problemă în asta. Un om care nu este suficient de dotat pentru a putea promova bacalaureatul poate fi dăruit cu înclinație către ceva anume, către o activitate, ceva ce îi place să facă și care se poate transforma într-o meserie. Am să dau un exemplu la îndemînă: îi place foarte mult lemnul și să lucreze cu el. Atunci cînd îl cauți îl găsești cioplind sau ciocănind într-o bucată de lemn, rindeluiește o scîndură sau șlefuiește un picior de scaun. Ba chiar îl găsești pe internet căutînd informații despre ceea ce îl interesează. Ce e de făcut în acest caz? La fel de simplu: îl îndrepți către o școală de arte și meserii sau către o școală profesională, unde poate învăța să își dezvolte pasiunea și să ajungă să o transforme într-o meserie. Ce rost are să îl obligi să treacă prin atîția ani de școală, dacă va reuși să treacă prin toți? Este riscant, abandonul este foarte probabil. Și în felul ăsta nu ai făcut decît să ratezi viitorul unui om, doar din cauză că ai impresia eronată că ai un copil suficient de deștept încît să promoveze bacalaureatul. Și ai fi putut evita asta lăsîndu-l să învețe ceea ce îi place. Și după 2 sau 3 ani de școală în domeniul care îl pasionează ar obține o diplomă care să ateste că într-adevăr a învățat ceva util. Și va fi obținut și cultura generală atît de adusă în discuție de toată lumea, fără a îi analiza însă toate implicațiile. Pentru că și în acest caz, nu poți cere tuturor să aibă cultură generală. Sună dur dar și aici realitatea vorbește. De ce? Pentru că sunt oameni pe care pur și simplu nu îi interesează de cultura generală. Or, nu îi poți obliga, nu îi poți forța să învețe cine știe ce doar de dragul de a mai bifa o reușită pe listele oficiale. Învățătura cu forța să zicem că este bună, dar pînă la un punct. Cînd cineva chiar nu vrea, îl lași în pace. Asta este realitatea.

Există o tendință de a asemăna examenul de bacalaureat cu o confirmare a faptului că cel care îl promovează este deștept, inteligent. Nici asta nu este adevărat. Sau cel puțin nu mai este. Sau și mai bine zis, din punct de vedere tehnic, nu este. Pentru că printr-un absurd complex de împrejurări, poți pica pe subiect, cum se spune, și scriind cît de cît coerent să reușești să obții notă de trecere. Dar asta nu denotă inteligentă ci noroc. Inteligența nu are legătură cu examenul de bacalaureat. Examenul de bacalaureat, cel puțin în forma lui actuală, este un examen de verificare a unor cunoștințe acumulate și memorizate mecanic de-a lungul unor ani de școală. Îl poți promova doar regurgitînd informație, fără a fi inteligent. Altă realitate. Dar există oameni care nu sunt dăruiți din naștere de către Mama Natură cu capacitatea de a memoriza, așa că nu sunt capabili să treacă cu succes de examinare. Asta este realitatea. Mama natură e parșivă, nu ne dă tuturor ceea ce poate ne-am dori. Pe unii îi face mai deștepți și mai capabili, pe alții nu.

Poți lua examenul de bacalaureat fără să fii inteligent și poți să fii inteligent dar fără a fi capabil să promovezi examenul acela. Poți însă să îți folosești inteligența în alte direcții, cultivîndu-ți o pasiune, o îndemînare, o pricepere în așa fel încît să o transformi într-o meserie. Inteligența este de foarte multe feluri. O altă mare greșeală pe care o fac mulți este să lege inteligența de obligativitatea de a avea cine știe ce studii (superioare). Altă greșeală enormă. Poți găsi inteligență într-un om cu doar 8 clase dar cu care să poți purta conversații extraordinar de inteligente și pe teme din cele mai variate. De ce? Pentru că s-a cultivat, a citit poate, are experiență de viață. Poți în același fel să încerci să porți o conversație cu un om cu studii superioare și să constați că nu ai cu cine să stai de vorbă. Altă realitate. Proști cu diplomă este o expresie cît se poate de reală, chiar dacă foarte dureroasă. Hîrtia vinde omul și nu invers. Din păcate.

Nu toți suntem inteligenți din naștere și nu toți suntem dotați din naștere cu ceea ce ne trebuie pentru a fi capabili să susținem și să promovăm examenul de bacalaureat. Asta este realitatea. Există însă soluții pentru cei care nu sunt înzestrați de Mama Natură cu cele trebuitoare pentru un asemenea examen. Se pricep la ceva, le place să facă ceva, au îndemînare, înclinație către ceva anume. Ar trebui să li se permită și să li se faciliteze cele necesare pentru a își cultiva înclinațiile. Lumea nu are nevoie doar de ingineri, medici, chimiști sau economiști. Lumea are nevoie și de electricieni, tîmplari, geamgii, instalatori. Ca în armată, dacă ar fi toți generali cine ar mai merge pe cîmpul de luptă? Or, nu oricine este făcut să fie general.

Asta este realitatea. Dar evident că îți trebuie puțină gîndire logică, puțin raționament și o vedere obiectivă pentru a o putea înțelege. În caz contrar, revoltă și înjurături, că atît te duce capul.

Despre echilibru

Tot căutînd un articol mi-a apărut pe ecran următoarea cugetare desprinsă din adîncul înțelepciunii bărbatului care a descoperit ce vor femeile: “A fi puternic nu înseamnă să ridici greutăți la sală. Înseamnă să ții mintea femeii de lîngă tine într-o mînă, inima în cealaltă și să creezi un echilibru aproape perfect între ele.” În stil Hannibal Lecter sau ceva, că altfel nu îmi explic ce poate să însemne succesiunea aia de cuvinte. O femeie trecută prin războiul de uzură al vieții nu pune botul la așa ceva și nici nu am încredere în femeile care se umezesc atunci cînd citesc treburi din astea. Femeile pe care le cunosc eu preferă să ajungă să li se scurgă mucegaiul de pe păsărică ca de pe tablourile din podul lui bunică-mea decît să se așeze peste masă de unul din ăștia.

Poate că mă învîrt printre altfel de femei, dar alea pe care le cunosc eu pun botul la multe treburi numai la din astea nu. Au suficientă zeamă sub căciulă ca să știe că vrăjeala e vrăjeală. Or să achite ele nota de plată integral, doar ca să poată să se ridice de la masă și să plece dacă nu ești suficient de inspirat să le întrebi dacă vor să se fută, în loc să o arzi cu Eminescu atunci cînd ele au chef doar să se ardă. Preferă să rămînă neumblate la clitoris de ajungi să tragi cadre macro cu pînzele de păianjen care or să le crească în vagin decît să își lase creierul să fie făcut harcea-parcea cu mimozeli din astea.

Muierile pe care le cunosc eu tipăresc mămăliga cu vin de butuc și îți bagă furculița în mînă dacă ai tupeul să încerci să le iei paharul dinainte cînd li s-a năzărit lor să se pună pe pilit. Înjură atît de plastic și inventiv că fac să cadă în admirație pe toți bărbații din autobază. Eram odată mai mulți amici la o bere și una dintre fete a reprodus o serie scurtă de înjurături de ne-a făcut pe toți bărbații să fluierăm și să ne căutăm în pantaloni ca să ne convingem că avem coaiele cu noi. Dacă te-ar auzi una dintre astea cu treburi cu mintea într-o mînă și inima în cealaltă ți-ar spune să ți-o iei singur în palmă că pe a ei nu o pupi.

O singură dată am avut curaj să atentez cu texte din astea la inteligența unei prietene și mi-a fost de ajuns. S-a uitat la mine de parcă eram extraterestru din ăla din Ziua Independenței, s-a apropiat și m-a ciocănit la tîmplă. M-a întrebat dacă vreau să mă bage în friendzone fără drept de apel așa că m-am redresat și mi-am revenit urgent. E adevărat că a trebuit să îi dovedesc că a fost doar o glumă proastă. M-a costat două sticle de vodcă și a trebuit să mă care beat mort pînă acasă în timp ce ea nu avea nici pe dracu’ dar a meritat. După ce m-am trezit mi-a mulțumit cum a știut ea mai bine că am lăsat-o să îmi arate că ține la băutură mai mult decît mine. Cu astea e bine să te împrietenești. Nu o ard ele cu echilbrul minții și al inimii dar știu să te echilibreze și să te ducă la punct fix atunci cînd nici latitudinea și longitudinea sau Google Maps nu mai știu să te ducă acasă.

„Promit că asta este ultima țigară”, spuse bărbatul cu voce tare și în timp ce scăpără un chibrit și o aprinse ecoul se rostogoli prin încăperea unde se afla. O fumă pînă la filtru, trase un ultim fum și după ce strivi chiștocul sub talpă simți o amețeală puternică și o durere ascuțită în piept. Vru să se ridice dar nu mai apucă să o facă. Simți cum se învîrte camera cu el, duse o mînă la piept și se prăbuși. În ochii deschiși, ficși, se citea mirarea.

„Îmi place să îi fac pe oameni să se țină de cuvînt”, murmură Moartea, apoi închise carnețelul în care bifase numele bărbatului, se ridică de pe scaunul pe care stătuse cît timp îl privise cum fuma, se întoarse și ieși.

SFÎRȘIT