Soacra

soacra

„Baftă, Dane!”
„Hai, noroc! Ce faci, Gogule?”
„Uite, am ieșit puțin la aer și m-am agățat și de gîtu’ la o bere rece. Nu bagi și tu una?”
„Hai că iau și eu una. Vin imediat.”

Merge la chioșc și ia una rece…
„Tanti Steluța, dă-mi una din aia cu freon pă ea, să-nghețe gingia.”
„Cădea-ți-ar plomba. O să vă lăsați buzunarele la meșteru’ dințar, auziți?” zice chioșcăreasa rîzînd.
„Dacă mă țin măcar pînă oi trece de cincizeci după aia nu mă mai interesează, o să mănînc numa’ mîncare pisată și o să sug sarmale.”
„Atunci spor la supt”, mai zice ea și rîde.

Ia Dan berea, o verifică, are pojghiță de brumă pe ea. Dă din cap mulțumit.
„Săru’mîna!”

Sprijină marginea capacului de colțul tejghelei și-i dă un pod de palmă. Sticla fumegă, o duce la gură și-l ia cu frig. Se-ntoarce la scară, se pune lîngă Gogu pe trepte și pune sticla planton lîngă el. Vorbesc o vreme de una, de alta. La un moment dat Gogu întreabă:
„Auzi, Dane, n-am mai văzut-o pe soacră-ta. A plecat?”
„Am scăpat de hoașcă. Mă săturasem, omule, de ea. Parcă nu mai avea de gînd să plece, vizită, vizită da’ mai și pleacă omu’. Începusem să mă enervez, oriunde mă suceam dădeam de ea.”
„Și cum ai făcut?”
„Simplu. Am venit de la muncă, m-am dezbrăcat în chiloți și m-am tolănit în canapea la televizor. Ca omu’, știi?”
„Și ce-a zis? Nevastă-ta era acasă?”
„Nu era. Hoașca a sărit de cur în sus, c-o fi, c-o-mpărți, că cum îmi permit, nu mi-e rușine?”

Gogu rîde.
„Nu rîde, bă, că nu-i de rîs. Nu mai puteam să fac nimic de ea, era cu nasu-n toate alea. Pricepi?”
Tace, ia o gură țeapănă de bere.
„I-am tăiat-o scurt. Auzi, mamă-soacră? Mie îmi place să cam stau în curu’ gol prin casă, mai ales vara, că altfel mă opăresc. Așa că dacă nu-ți place peisaju’ schimbă-l.”
Se ridică, dezmorțește picioarele și se pune la loc.

„A belit niște ochi la mine, credeam că o să-i plesnească vreo vînă. S-a făcut roșie. A dat să zică ceva da’ cred că s-a prins că n-are șanse. A-ntors dosu’, a mers în cameră la ea și s-a pus pe făcut bagaju’. Cînd a venit Maricica ea avea valiza la ușă. Nu știu dacă i-o fi sifonat ceva nevesti-mii că încă nu mi-a spus nimic. Da’ cred că a tăcut. Dacă n-avea de gînd să plece, a doua zi chiar dădeam chiloții jos.”
„Ești cu capu’!”
„Oi fi, da’ uite că funcționează”, zice el și rîde. „Data viitoare cînd o mai veni cred că nu stă mai mult de două zile, știe ce-o așteaptă.”
„Băi, mă bucur pentru tine. Ești bun de-o cinste, că ți-a plecat soacra.”
„Pentru asta chiar dau o bere, să știi. Da’ te duci tu.”
„Hai că mă duc.”

Îi întinde banii. Celălalt îi ia și merge la chioșc. Dan merge și aruncă sticlele goale la tomberon. Se întoarce și se așază. Ridică privirea și o vede pe nevastă-sa, pe Maricica. Vine de la muncă. Ajunge lîngă el.
„Ce faci, puiule?”
„Uite, beau o bere cu Gogu.”
„Bravo.”

Se dă lîngă el, se-apleacă lîngă ureche și-i șoptește:
„Bine că a plecat mama că nu mai puteam. Termini berea și vii în casă. Te-aștept dezbrăcată.”
Și-i bagă scurt limba-n ureche. După aia trece pe lîngă el și intră-n scară.
Vine Gogu cu berea. Desfac sticlele, ciocnesc și le duc la guri.

Dan suge din sticlă și gîndu’ îl are înfipt…

SFÎRȘIT

Nicoleta

nicoleta

Prin anul întîi de facultate, într-o seară, ne-am organizat vreo cîțiva colegi la o băută. Am început‑o pe la terase și pe la al patrulea rînd de halbe și-al doilea rînd de mici sună telefonul uneia dintre fete.
„Da… uite, ce să facem, suntem pe-afară… o bere, un mic… aha, bine… da… OK, venim.”
Închide telefonul și ne vestește că mai avem o haltă.
„Nicoleta se plictisește de moarte și ne-a zis să trecem pe la ea după ce ne săturăm de stat pe afară.”
Nicoleta, o colegă din alt oraș, era cantonată într-un fel de cămin al facultății, o clădire care în fostul regim servise de cine-știe-ce și acum servea pe jumătate de arhivă și pe jumătate de camere instituite ad-hoc pentru tinerii veniți de prin alte părți aiurea.
„OK, terminăm halbele și mergem.”

Mai luăm cîte o bere, mai băgăm în gură cîte un mic, mestecăm, bem, ne ridicăm, plecăm. Am și plătit pe undeva printre acțiunile astea. Ne-am suit jumătate într-un Oltcit al lui Laurențiu, jumătate în maxi-taxi și hai. Ajungem, intrăm, urcăm, batem la ușă. Se crăcănează bucata de perete și apare Nicoleta. Îmbrăcată de vară, ca după ce ai dat toate țoalele la spălat.
„Ați ieșit și pe Culeta nu v-ați gîndit s-o anunțați. Nu aveam cum să vin că am dat chiloții la spălat dar oricum… Halal colegi. Hai, intrați.”

Ne facem loc, populăm interiorul, scoatem de prin sacoșe ce tîrguisem, că ce băută studențească e aia fără trăscău? Dăm și-un glas la o muzică ca să fie treaba bună și începem să petrecem timpul. Nu vă bat la cap cu detalii că nu e cazul. Vremea trece ca părerea, miezul nopții, unu, două… Pe la trei încep vreo doi să caște.
„Băi, ne mai cărăm și noi pe la palatele fiecăruia? Că mie mi-e somn”, spune unul dintre noi.

Calculăm din priviri numerarul de persoane, nu prea iese socoteala.
„O să trebuiască să fac două drumuri, să vă duc pe toți acasă, că și dacă ne înghesuim tot rămîne unul pe dinafară”, spune Laurențiu, proprietarul de Oltcit.
„Păi lasă că Victor poate să doarmă aici, că și-așa stă în capul celălalt de oraș, pe el nu-l mai iei și faci și economie la benzină”, deschide Nicoleta clopoțelul.
Se aud vreo două fluierături.
“Băi, v-ați tîmpit?”, întreb eu. ”Suntem oameni serioși, ce dracu’?”
„Da? Și ce mai fac oamenii serioși”, întreabă Loredana și o privește pe Nicoleta pe sub gene.
„Oamenii serioși își văd de treaba lor și pleacă pe la casele lor, că gazda e obosită și mai trebuie să pregătească și un așternut pentru musafir, așa că valea”, le taie vorba Nicoleta și fără prea mult protocol, că nu era cazul, merge la ușă și-o deschide. „Hai, cărel!”

Rîd participanții de se crăcănează, agață fiecare ce avea de pe unde aruncase la venire, salută protocolar și ies. Îi auzim o vreme și pînă la urmă zgomotul dispare.

„Bun”, zice Nicoleta. „Acum să ne organizăm și noi. Uite, baia e acolo. Șampon și gel de duș, din păcate, n-am decît din alea de damă da’ nu-i bai. Stai să caut un prosop.”
Scotocește într-un dulap, scoate un prosop și mi-l întinde.
„Nicoleto, și de dormit unde dorm?”
„Cum adică, unde dormi?”
„Da, unde dorm? Că nu văd decît un pat.”
„Așa, și?”
„Păi…”
„Auzi”, îmi sucește ea vorba, „tu ai impresia că sunt grasă?”

Mă uit la ea.
„Nu pricep.”
„Adică crezi că nu avem loc amîndoi în pat?”
„Stai, dom’le, că nu asta am vrut să spun.”
„Știu. Lasă miștourile, marș la duș și după aia la nănică că avem loc în același pat. E din scîndură tare, ne ține pe amîndoi.”
Am tăcut, am dat din umeri și mi-am cărat hoitul la baie.

M-am spălat, am ieșit, m-am șters, am tras țoalele pe mine și am intrat în cameră. Culeta mea era tolănită în pat, în chiloți și-n sutien, cu un cearșaf înfășurat aiurea pe o jumătate de picior.
„Hai, stinge lumina și la nani.”
A tăcut cîteva secunde.
„Auzi, da’ sper că n-ai de gînd să te bagi în pat în blugi și tricou.”
Mă scarpin în cap.

„Hai, jos textila, că mie-mi plac chiloții bărbătești. Mai ales cînd sunt îmbrăcați.”
„Da, e și ăsta un punct de vedere”, îi spun.
„Lasă punctele de vedere și delectează-mi dreapta mea vedere.”
Ce dracu’ mai era să zic? Și avea dreptate, somnul îmbrăcat merge doar cînd ești matol, nu deschizi ușa decît dacă ghidezi cheia cu degetul și nu mai nimerești să desfaci nici măcar un nasture de la pantaloni. Am lepădat blugii, am dat jos tricoul, am rămas în chiloți.

„Cam slab”, zice, „mănînci numai miercurea și vinerea?”
„Auzi, nu te lega de fizicul meu, trăi-mi-ar metabolismul. Ai vrea tu să ai silueta mea.”
Chicotește.
„Rîzi, tu, rîzi. Lasă că-ți dau eu ție!”
S-a oprit din chicoteală, s-a uitat atent la mine și a continuat:
„Hai, suflă-n feștilă.”

Merg la întreupător, sting lumina și pipăi drumul spre pat. Bineînțeles că pe întuneric rolul degetului mic de la picior e să te asiguri că toată mobila din casă e la locul ei. Da, patul era la locul lui. Pipăi marginea, mă așez și mă-ntind. N-am avut timp să reacționez, m-a apucat și m-a tras pe spate. Nu am avut timp să-mi dau seama cînd m-a încălecat.

„Ce faci, bre?”, am făcut-o eu pe prostul.
Logic că am făcut-o pe prostul, ce putea să facă călare pe mine, munci patriotice?
„Aștept să îmi arăți tu mie”, mi-a răspuns.
N-o vedeam, că era beznă, dar o simțeam.
„Cînd draci ai avut timp să dai jos chiloții?”, o întreb.
„Problema nu sunt chiloții mei ci ai tăi, că încă îi mai ai pe tine.”

Și ca să se asigure, să lege adică afirmația de realitatea faptului, a băgat mîna între noi și mi-a tras o pipăială. Mi-a tăiat răsuflarea. Am mai dat eu jos chiloți de pe mine în viteză dar de data aia m-am autodepășit. După ce i-am aruncat, cum aveam mîinile băgate printre picioarele ei, am dat să le aduc înapoi la bază. M-a apucat însă de una din ele și a folosit-o pe post de vibrator. Nu știu de răsuflarea mea dar a ei sigur nu mai era la fel. Se lipise cu țîțele de ochii mei, mare noroc că nu-mi astupase și gura că dădeam de belea. După ce m-a lucrat, adică după ce s-a lucrat așa o vreme, mi-a dat drumul, s-a ridicat la nouăzeci de grade, s-a mufat, mi-a luat iar mîinile, și le-a proptit în țîțe și a șuierat:
„De cînd am pus eu ochii pe tine.”

Dimineața de vară ne-a prins pe jos, pe dușumea, că ne plictisisem de pat și erau și cearșafurile și așternutul leoarcă de sudoare. Restul… e poveste.

SFÎRȘIT

canapea

1. Se cumpără o canapea. La fața locului, bărbatul a măsurat-o pentru a se asigura că încape în locul deja stabilit unde va fi poziționată.

2. Vine canapeaua acasă. Dă de-o bere băiatului de pe mașina de transport, pentru a-l ajuta să aducă canapeaua pînă la ușă.

3. Roagă pe vecinul de vis-à-vis să îl ajute să bage canapeaua în casă.

4. Începe o lungă serie de încercări, cu scopul de a băga respectiva canapea pe ușa de la intrare care se dovedește prea îngustă. Cu această ocazie se face apel la geometria în spațiu învățată în școală, se calculează unghiuri, se schimbă poziții, mîini… Se elimină o cantitate abundentă de transpirație și cîteva serii înfundate de înjurături la adresa constructorului blocului, la adresa proiectantului ușii care “a fost atît de tîmpit să facă ușile astea de căcat” și la orice altă adresă care, printr-un miracol, ar putea face canapeaua să treacă.

5. Ia o pauză, dă o bere. Apare nevasta care încearcă, timid, să ofere o soluție: “Gigele, nu e mai bine să o desfaci și o asamblezi în casă la loc?”. Răspuns: “Dragă, lasă că știm noi ce e de făcut!

6. Reiau seriile de încercări pînă își dă seama că nu merge și, într-adevăr, va trebui să o desfacă. Printre înjurături, aduce cheie, patent și șurubelniță și se apucă de treabă. Operațiunea decurge presărată cu trimiteri la origini ale celor care au gîndit “rahaturile astea de șuruburi” și a celor care “cum pizda mă-sii au băgat mîinile ca să pună piulițele astea aici?”.

7. Duce în casă toate părțile componente.

8. Mai dă o bere și mulțumește vecinului pentru ajutor.

9. Începe reasamblarea canapelei. După alte invective la adresa tuturor celor care au inventat ideea de canapea și pînă la cei care au executat-o exact pe aia la care se chinuie el acum, termină operațiunea. Pune canapeaua la locul destinat.

10. Vine nevasta, se bucură, îl laudă, se așază pe ea, îi mîngîie îmbrăcămintea. După aceea spune, “Hai să o desfacem, să vedem cum e desfăcută.” Și… surpriză! Nu se desface.

11. Încercări repetate de a desface canapeaua…

12. (înjurături, blesteme etc. etc.)

13. Dezasamblează canapeaua a doua oară, constată că mecanismul de pliere al canapelei are un șmerchez de care trebuie să ții cont dacă vrei să dormi pe ea și desfăcută.

14. O asamblează iar, de data asta bine.

15. Cheamă nevasta ca să se bucure și ea de rezultat. Îi desface canapeaua de cîteva ori ca să vadă și ea bine de tot că de data asta e-n regulă. Se așază amîndoi pe ea.

16. Nevasta descoperă o piuliță rătăcită pe jos. O astupă discret cu talpa și îi face vînt sub canapea.

17. Bărbatul concluzionează: “Nu se mai face mobila cum se făcea odată!

Ce faci cînd ești pe undeva la munte sau la mare, cu gașca sau doar cu el sau ea? Te distrezi, firește, faci tîmpenii, te simți bine. Că de aia te-ai dus acolo. Și ce distracție ar fi aia lipsită de trăscău, de băutură? N-ar fi. Și uite-așa te pui și tragi la măsea. Dînsa nu te trage de mînecă, știe că faci urît. O să-ți fie rău după aia dar te lasă ca pe tine, că n-are spor.

Așa am făcut și eu într-o deplasare din asta într-un loc oarecare, la munte. În vizită la o amică care ne invitase pe mine și pe fata cu care eram pe vremea aia. Plus pe încă cîțiva. Am mers, ne-a cazat, ne-am simțit bine. Într-una din seri ne-am înfundat cu toții într-un local drăguț de pe șoseaua principală. Dă-i și-ascultă formația locală și pune-te și bea. După ce ne-am dat seama la un moment dat că dacă mai continuăm așa o să avem nevoie de o hartă ca să ajungem înapoi acasă, că nici gazda nu-și mai amintea unde stă darmite noi, ne-am hotărît să ne urnim picioarele și restul corpurilor de pe unde le lăsasem fiecare și să ne retragem.

Zis și făcut. Pornim în noapte, fiecare cu respectivul respectiv respectiva ei sau lui, după caz, și mai pe lîngă drum mai pe mijlocul drumului ne mișcam în grup relativ compact. Respectiva mea a devenit brusc foarte romantică, trecuse de la ținut de mînă sau de braț pentru păstrarea echilibrului, la luat de gît, suit în cîrcă și băgat mîna în buzunarul pantalonilor. Am mers așa, eu în echilibru precar, ea ținîndu-se de echilibru și am reușit cumva să ajungem la domiciliu. Ne-am împărțit fiecare prin camere și cred că un miracol a făcut să nu nimerim fiecare în altă încăpere.

A mea continua să dea dovadă de romantism așa că abia am apucat să închid ușa că au și zburat pantalonii și bluza de pe ea, a rămas în chiloți, că sutien nu avea. Am luat-o și-am dus-o spre pat, am scăpat la rîndul meu de ce aveam pe mine și am trecut la treabă, adică am început să o pup, s-o pun de un preludiu. În mod normal, cînd ești beat nu prea îți mai arde de așa ceva și treci direct la faptul concret, dar eu sunt mai romantic așa din fire și oricît aș fi de matrafoxat tot încălzesc puțin cuptorul înainte să bag pîinea la copt.

Și dă-i și pupă și pipăie, limbi pe gît, mă rog, artă era acolo, nu glumă. Pînă duce a mea mîndră mîna la Jimmy și realizează că ăsta este plecat la relaxare la băi. Caută ea bine de tot dar ăsta chiar nu răspundea la apel. Mă uit și eu la el cam cu reproș și chiar îi reproșez:
“Ce faci, dom’le, am băut io și te-ai îmbătat tu?!”
Feblețea începe să rîdă și zice:
“Lasă, stai liniștit, ai băut, care-i problema? Hai să mai așteptăm puțin, ne mai sărutăm, ne mai mîngîiem, nu e nicio grabă.”

În general, dacă ți se întîmplă așa ceva și nu ai noroc de o femeie care să te înțeleagă, să vadă partea umoristică a situației și să aibă răbdare, riști să nu mai ai parte de ridicarea drapelului o bucată de vreme. Nu de alta dar te atinge direct în ce te doare mai tare.

Așa că eu, cînd am auzit ce-mi spune, am zîmbit larg, am luat-o de ceafă și am pupat-o de a văzut scîntei și stele. În așteptarea ăluia mic să se întoarcă de pe unde era plecat am luat-o la o analiză amănunțită, și cînd spun amănunțită chiar înțeleg că mi-a umblat gura pe tot corpul ei. În timp ce îmi concentram eu mai cu foc întreaga atenție, atenție care nu era atinsă de aburii alcoolului în momentul ăla, asupra unui punct de pe ea, unde se pare că îi plăcea foarte mult să fie cercetată, simt că mișcă ceva. Jimmy al meu dădea semne de viață. Ați văzut filmul Frankenstein? Ați văzut cum strigă ăla cînd mișcă creatura? „It’s alive!” Cam așa îmi venea mie să strig în momentul ăla.

M-am oprit din ce făceam, i-am dat la o parte mîinile de pe capul meu și i-am zis:
„A-nviat Lazăr!”
Deschide ochii.
„Ia să văd și să simt, că și Toma Necredinciosul a pus mîna mai întîi și după aia a crezut.”

Se-ntinde și îl găsește pe cel mic în poziție de drepți, prezentînd onorul. Și să știi că în momentele alea chiar ți se pare o mare realizare chestia asta, că în mod normal ți se scoală cînd te uiți la stîlpul de la poartă sau la baba de vizavi. Cînd asta ți se întîmplă după o absență nemotivată în pat cu cineva chiar răsufli ușurat.
Îl cercetează ea cîteva clipe să vadă dacă are echipamentul în regulă, dacă e în stare de treabă, mă uit și eu.

„Hai, că dacă mai așteptăm mult s-ar putea să se ducă iar la culcare.”
Și iau poziția de rigoare. Știi ce înseamnă să nu țină puța cu tine atunci cînd tu vrei cu tot dinadinsul să o pui de una din cele mai tari partide de babardeală?

O proptesc de tocul ușii și exact cînd fac mișcarea decisivă dau în gol. Întîi mi-am zis că de beat ce sunt am montat-o pe lîngă și a ajuns pe acoperiș. Așa că duc mîna să mă asigur că e acolo unde trebuie. Și îmi dau seama că am rămas iar fără instrument de lucru. Sforăia, mînca-o-ar tata, era pe tărîmul viselor, plecase înapoi la băi, dracu’ știe ce făcea dar în niciun caz nu mai era cu mine în pat lîngă bunăciunea despuiată care aștepta să fie dusă în zbor pe alte lumi.

Trag de ea în sus și-n jos de cîteva ori, ea pace. Deja prin aburii de alcool vedeam o scenă deloc plăcută. Adică, las-o dracu’ de treabă, o dată mai merge dar a doua oară e prea de tot. Arborez o față tîmpă și privesc spre nimfa udă de lîngă mine, tare obidit.

„Lasă”, îmi zice. “Hai să ne culcăm.”
Cum dracu’ să te culci? Cînd îi vezi dezamăgirea din ochi?
„Nu mă dau bătut. Mi-a plecat puța-n concediu în seara asta da’ n-am limba amorțită și nici degetu’ rupt. Deschide calea că vin.”

Și-am trecut la treabă, i-am dat ocazia să mă tragă de urechi în seara aia dar din cu totul alte motive și împinsă de alte trăiri.
A doua zi, cu mintea limpede, am rîs amîndoi de toată faza și mi-am dat seama că nu e chiar așa de rău să-ți moară la intrare, atîta timp cît ai destul de mult umor în tine cît să vezi partea haioasă a lucrurilor și destul spirit de inițiativă cît să duci treaba la capăt și cu alte mijloace pe care le ai la purtător.

SFÎRȘIT

Sex spiritual

Dacă tot o ardem spiritual și ne căutăm sufletul și trupul astral, din alte sfere, eu propun să facem și sex spiritual. Adică cam așa: după o zi întreagă de hrană spirituală, seara în dormitor, împreună cu partenerul din dotare, urmează să căutați orgasmul peniso-vagino-cosmic cu extrapolare în lumea mirifică a transcendenței ezoterice. Nici hainele jos de pe voi nu e nevoie să le dați, nu există acoperămînt fizic al trupurilor în lumea nepalpabilă a aburului energetic din alte sfere.

Vă așezați pe pat, nici de înveleală nu e nevoie, în lumea spiritelor nu există cald, frig, “dă drumul la centrală”, “unde ai pus plapuma de la mama?”, treburi din astea. Că doar lumea este o manifestare imperfectă a năzuinței spre înalturi, nu? Așa. Vă uitați galeș unul la altul și începeți să vă pipăiți sufletele. Nu vă atingeți de buci, țîțe, cocoșel, păsărică, din astea, ne-am înțeles? De fapt nici nu trebuie să le vedeți, că nu aveți ce, voi vă pipăiți la un alt nivel, vă simțiți energetic, vă potriviți valențele și le aduceți la un numitor comun. Începeți să schimbați electroni, neutroni, pozitroni, chestii. Jos cu fizica pămînteană, sus cu cuantica. Bine, s-ar putea ca, inevitabil, să fie niște chestii sus, foarte sus, ispita e mare. Nu vă lăsați ispitiți. Nu ne lăsăm noi momiți de niște treburi atît de mărunte cum e o țîță sau o bucă mișto, ce dracu’. Nu dăm fericirea veșnică din alte sfere pe o amărîtă de coțăială cu năbădăi.

Vă uitați galeș unul în ochii celuilalt, penetrați învelișul pupilo-vizual și pătrundeți-vă mental materia cenușie. Faceți tot posibilul să vă ștergeți cît mai des pe bot, saliva aia e doar rezultatul unei dorințe cît se poate de carnale la vederea ăluia de lîngă voi, dar nu e voie. Mîinile acasă, vă rog. O ardem spiritual. Nu cedați glasului ăluia din interior care vă tot repetă “Băi, mă lași cu spiritualitatea asta a ta de căcat, ce mai aștepți, nu vezi ce bunăciune e lîngă tine?”. Vă rog eu, nu o faceți, rezistați. Dați cu ispita de pămînt.

Trimiteți-vă bezele, delicate, cu dragoste. Făceți-vă că le prindeți și le închideți în cutia inimii. Nu cumva să vă pupați pe bune că e jale. Atîta muncă risipită? Un pupat numai, o limbă-n gură și s-a dus dracului toată încărcătura energetică. Se face o gaură în încărcătură de se scurge tot. Păcat. Bezeliți-vă cît vreți voi, fără măsură, e voie. Jucați-vă cu pupăturile prin aer, scoateți limba, mă rog, liber la idei, atîta timp cît nu vă atingeți. Bine, dacă simțiți că nu mai puteți, puteți să vă pipăiți singuri sub atenta supraveghere a ăluia de lîngă voi. Puteți să dați și indicații gen “pune-ți mîna pe cur” sau “apucă-te de țîță”, chestii din astea.

Așa. Și după ce v-ați încărcat energetic bine de tot, vă priviți adînc și lasciv în ochi și vă urați, “Ne vedem în vis, iubirea mea. O să ți-o trag de o să-ți sară capacele.” După care stingeți lumina și vă culcați.

Mare atenție la pîrdalnica de viață pămînteană, că are obiceiul să vă trezească în toiul nopții ca să mai băliți puțin uitîndu-vă cu jind la partenerul de așternut. Nu picați în capcană, luptați cu demonul. Că pînă la urmă și la coadă e vorba doar de țîțe, cur, craci și ce o mai fi pe acolo. Mare scofală, nu? Nu dăm noi eternitatea spiritului pentru un amărît de futai.

Noapte bună, somn ușor.

Am lucrat o perioadă la un spital ca nici eu nu mai știu ce anume. Adică în hîrtii figuram ca ceva anume dar în realitate eram un fel de omul bun la toate. Ajutorul lui nea Gogu instalatorul. Om finuț, am învățat multe de la el, ca de exemplu care este traseul băuturii din momentul intrării pe poartă pînă la magazie în așa fel încît să nu te bunghească careva și cum să ciupești asistentele de fund pe coridoare fără să riști să îți iei vreo ploscă plină între felinare. A fost frumos cît am stat acolo cîteva luni dar dintre toate întîmplările din perioada aia îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere de una anume. Exact pe aia am să v-o povestesc și vouă.

Eram într-o noapte de serviciu. Ne venea rîndul la fiecare, o dată sau de două ori pe lună, să stăm proțap în poarta spitalului, să avem grijă să nu iasă vreunul de nebun și să deschidem dacă venea vreo ambulanță. Mie nu îmi prea plăcea serviciul ăsta că era al dracului de plictisitor și nici să pleci din poartă și să te bunghești prin spital, pe undeva, la vreo șuetă cu altcineva nu prea puteai. Stăteai toată noaptea ca un cuc și te uitai la televizor dacă aveai la ce, altfel te plictiseai de moarte. Dar în noaptea de care vă vorbesc urma să am parte de ceva memorabil.
Cum stăteam răstignit în scaun și butonam telecomanda, căutînd ceva mai acătări de văzut, aud în spatele meu că se deschide ușa. Întorc capul și văd un metru optzeci de asistentă, îmbrăcată în ținuta de rigoare, cum intră cu un termos de cafea într-o mînă și cu două cești în cealaltă. Închide ușa în urma ei și spune:

„Hai, salut. Ce faci? Mă plictiseam de moarte cu fetele de pe secție că începuseră să discute tîmpenii și m-am gîndit să vin pînă la tine să bem o cafea. Poate tu ai ceva mai interesant de spus.”

Mă uit la ea. Nu îmi modificasem poziția, eram tot cu picioarele sprijinite pe colțul mesei, cu mîinile pe piept și cu capul întors. Am scanat-o instantaneu, mai ceva decît aparatul de la radiologie. Avea pe ea doar halatul alb, niște papuci în picioare și pe dedesubt parcă se ghicea ceva. Sutien avea, de restul nu eram sigur. Ce s-o mai dăm de gard, era bună de tot. Dau din cap, un fel de salut politicos tip săru’mîna, îmi recuperez vocabularul de unde căzuse și îi spun:

„Păi dacă ai venit pînă aici găsim noi ceva subiecte interesante de răsucit pe toate fețele. Ar fi păcat de cafeaua aia să rămînă nebăută sau să o bei de una singură.”

Apuc telecomanda, dau televizorul mai încet și mă ridic. Scot la iveală încă un scaun, îl trag lîngă masă și îl șterg. Îl trag și pe al meu lîngă el și o invit să ia loc. Așază termosul și ceștile pe masă, îi deșurubează capacul și toarnă. Era fierbinte. Cafeaua adică.

„Ești fumător?”, întreabă.
„Da.”

Scoate un pachet, scutură o țigară și după aceea mi-l întinde. Îl iau, scot și eu una și în timp ce o bag în gură o privesc cum face același lucru. Apucă țigara bine de tot cu buzele, îi dă foc și trage un fum pe care îl evacuează fin, jumătate pe gură jumătate pe nări. Eu aveam bricheta aprinsă ca să o aprind pe a mea dar înțepenisem cu ochii în felul cum sugea din țigara aia. Noroc că m-am recuperat la timp din hipnoză și am reușit să termin de aprins fără să mă ard.

Tragem un timp amîndoi fiecare din țigara lui, sorbim cîte o gură de cafea și vorbim așa, în doi peri, cam fără țintă. Știți voi, genul ăla de conversație care însoțește uneori cafeaua și țigara, dar e doar de decor. Eu aveam un motiv în plus să nu-mi pese prea mult despre ce anume vorbeam, eram cu privirea trei sferturi în decolteul ei, cum avea halatul ăla pe ea lăsase vreo doi nasturi de sus desfăcuți. Fumul pe care îl evacuam după fiecare tras din țigară îmi ascundea oarecum privirea. Colac peste pupăză, la un moment dat o văd că ridică un picior și-l pune peste celălalt. Mi-a căzut jumătate de falcă, n-am mai recuperat-o, cînd mi-am dat demisia am lăsat-o moștenire altora care au venit după mine. I se umflase pulpa și cum halatul era cam scurt se ridicase de nu mai avea decît cîțiva milimetri de piele pînă la…

Mai vorbim ce mai vorbim, mai fumăm vreo două țigări și la un moment dat o aud că spune:

„E cam tîrziu și am început să mă cam plictisesc. Tu ai de gînd să te dai la mine sau nu?”

Îmi pică și jumătatea cealaltă de falcă dar o recuperez repede. Rînjesc cam într-o parte și mă apropii de ea.

„Nu aici”, îmi spune.
„Dar unde? Că nu prea am cum să plec din poartă. Dacă vine cineva și nu-s aici?”
„Auzi? Pe tine te interesează dacă vine cineva și nu ești aici sau te interesează că vreau să te dai la mine.”

Marcat. Mi-am dat seama că trebuie să schimb capul cu care gîndesc și să nu ratez ocazia.

„Dacă nu aici atunci unde?”
„Hai cu mine.”

Se ridică, mă ridic și eu, ieșim și o ia prin curte către partea din spate a curții spitalului. Eu mă tot gîndeam că ne vede dracului careva. Mă țineam după ea și făceam calcule cam cum o s-o ia și prin alte părți nu numai prin curte. Ajungem în spate unde erau magaziile, atelierele și restul acareturilor.

„Uite aici.”

Mă uit în jur, unde dracu’ o fi vrînd ea să mă dau la ea, că nu vedeam nimic. O vrea în aer liber cu spinarea lipită de vreun perete?

„Unde, baby?”, întreb. „Că nu văd nimic”.
„Cum nu vezi? Dar ăla ce e?”

Mă uit în direcția în care arată.

Nu prea îmi dau seama de unde își făcea rost de idei dar chiar era inventivă. Chestia cu pricina, în care îmi arăta că ar vrea să o facem pe animalul cu două spinări, nu era altceva decît un hîrb de camion de-o vîrstă cu bunicul lui bunicul, cocoțat bine pe chituci și trăindu-și decesul în liniște. Cabina era la locul ei și în stare bună, o folosisem de cîteva ori ca loc de ascunzătoare pentru trăscău sau pentru consumul lui în condiții sigure, ferite.

„Mișto idee. Loc ferit”, îi spun.

Ne apropiem de hîrb. Mă apuc de clanță, apăs pe ea și trag. A dracului nenorocire de fier, a scîrțîit de am crezut că scoală tot spitalul. Și în momentul ăla singurul care voiam să se scoale eram eu. Dar eram deja pe drumul către plăceri nebănuite, era pavat cu una bucată operatoare din sistemul public de sănătate așa că nu aveam chef să renunț. Am făcut cursa pînă la capăt și m-am dat la o parte ca să o las să urce.

„Hai, hopa-sus”, i-am spus.

Se dă mai aproape, pune un picior pe treaptă, se agață cu mîna de margine și se suie. Cum stăteam în așteptare cînd a ajuns sus m-a împins cine m-a împins să mă uit la partea ei dorsală. Și mi s-a deschis viitorul. Da, că nu avea chiloți pe ea, v-am spus la început că de ăștia nu eram sigur, acum era certitudine. Mi-a trecut prin minte dacă era vreun obicei sau era așa de data asta pentru că premeditase toată treaba. În fine, vorbă lungă sărăcie. Am urcat și eu la foc automat și am tras portiera.

Cînd mă uit, ea o făcea pe gospodina. Găsise vreo două pături în cabină și astupa geamurile cu ele.

„Lasă-le naibii”, îi zic. “Ce-ți veni? Cine dracu’ ne vede?”
„Taci din gură. Cine știe? Chiar nu am chef să mă vadă careva cum mă desfășor.”

Lasă că îți arăt eu desfășurare, îmi spun în gînd. Și cît termină ea de pus pături în geam eu rămîn în costumul de la naștere. Noroc că era vară, cald afară, nu trebuia să ne batem capul cu temperatura.
Termină de astupat și ultimul petec și se-ntoarce. De reținut, cît timp își făcuse de lucru cu chestia asta era cam în patru labe și își tot mutase poponeața prin fața mea de mă trecuseră vreo cîteva rînduri de nădușeli. Și nici să mă șterg nu aveam cu ce, am rămas așa, ud gata.

Mă vede în costumul lui Adam și fără să aștepte vreo secundă mai mult smulge halatul de pe ea. Rămîne îmbrăcată numai în partea de sus. Adică cu sutienul pe ea. Ne înțelegem fără prea multe vorbe, eu mă sprijin cu spinarea de peretele din spate al cabinei, ea se suie pe mine și ne apucăm de treabă.
Cum ne făceam de cap mă pune naiba să mă proptesc cu tălpile în parbriz. Trăiam momentul. Mă uitam peste umărul ei și îmi priveam degetele de la picioare. Și în timpul ăsta cabina se hîțîna. Ei, și din hîțîneală în hîțîneală la un moment dat bag de seamă că se deschide portiera larg de tot.

Hait! Am mai auzit eu de lucrătură de se surpă pereții de la casă, dar acum o experimentez pe bune. Executanta de vaccinuri nici nu a băgat de seamă, era pe altă lume, concentrată maxim pe ce făcea. Își înfipsese dinții în clavicula mea și mi-o ronțăia cum știa ea mai bine. Începusem să am bănuieli dacă a luat masa pe ziua aia sau nu, prea îmi molfăia osul în gură. Îmi venea să îi dau una peste ceafă, să se potolească, dar aveam altă belea pe cap. Că dacă portiera s-a deschis din hîțîneală, tot din hîțîneală e logic să și revină. Asta se încăpățînase să rămînă largă. Așa că mă culc pe-o coastă, întind mîna, o apuc și o trag înapoi. Mîndra tot cu dinții înfipți în mine era, trecuse periculos spre jugulară. O făcea pe vampirul în devenire.

„Alo, puișor, tu nu vrei să cauți și altceva de molfăit?”, o întreb pe cel mai blînd ton cu putință.
„Ba da, dar o mai facem puțin așa, că-mi place la nebunie. Și după aia cobor și tête-à-tête.”

Eu sincer nici nu am vrut să îi propun asta, voiam doar să își îndepărteze atenția de la conducta mea de sînge, dar dacă ea vrea să schimbe conducta cine sunt eu să mă pun curmeziș? Un lucru era sigur, aveam asigurat un intermezzo incendiar.

Am mai continuat o vreme, eu aruncîndu-mi din cînd în cînd ochii la propria pedichiură, cu picioarele proptite-n parbriz și oarecum într-o rînă, țineam portiera ca să nu o mai ia razna. Ea trecuse la beregată pe partea cealaltă, își lăsa tiparul mușcăturii și pe acolo. Începuse să-mi placă.

Am dat înainte cu nădejde ca să ne ocupăm de satisfacerea reciprocă a poftelor. Începuseră să mi se pună vreo doi cîrcei din cauza poziției ăleia cu tălpile proptite-n parbriz dar nici prin cap nu-mi trecea să renunț la ea. Era mult prea mișto. Mai schimbam din cînd în cînd umărul ei peste care mă uitam. Și tot mișcîndu-mi capul pe lîngă gîtul ei, ce mi-am zis? Ia să îi fac și eu o verificare la jugulară și la clavicule. Ce, numai ea să își lase dîra molarilor pe gîtul meu? Și m-am pus pe treabă. Vă imaginați cam cum arată două persoane care atentează simultan una la gîtul celeilalte. Un fel de încîrligătură de gîturi, cu guri, cu dinți, cu tot. Era ceva de vis.

N-a mai durat mult, am terminat și ne-am tolănit unul lîngă altul să ne tragem răsuflarea.

„Ah, ce-ar merge acum o țigară. Și nu le-am luat cu mine, ce tîmpită sunt. Mă duc să le aduc.”

Mă uit la ea, are dreptate, merge la inimă o țigară.

„Mergi, și eu am poftă de una.”
„Trage-ți sufletul pînă mă-ntorc că o să ai nevoie”, îmi spune în timp ce trage halatul pe ea.
„De ce?”
„Pentru că ți-am promis o partidă de molfăit iar eu în general mă țin de cuvînt.”

Coboară și închide portiera în urma ei.
Mă las pe spate și mă relaxez. Urma să o văd și fără sutien pe ea. Prin minte îmi circula un singur gînd: o fi mîncat totuși ceva în ziua aia?

SFÎRȘIT