Despre echilibru

Tot căutînd un articol mi-a apărut pe ecran următoarea cugetare desprinsă din adîncul înțelepciunii bărbatului care a descoperit ce vor femeile: “A fi puternic nu înseamnă să ridici greutăți la sală. Înseamnă să ții mintea femeii de lîngă tine într-o mînă, inima în cealaltă și să creezi un echilibru aproape perfect între ele.” În stil Hannibal Lecter sau ceva, că altfel nu îmi explic ce poate să însemne succesiunea aia de cuvinte. O femeie trecută prin războiul de uzură al vieții nu pune botul la așa ceva și nici nu am încredere în femeile care se umezesc atunci cînd citesc treburi din astea. Femeile pe care le cunosc eu preferă să ajungă să li se scurgă mucegaiul de pe păsărică ca de pe tablourile din podul lui bunică-mea decît să se așeze peste masă de unul din ăștia.

Poate că mă învîrt printre altfel de femei, dar alea pe care le cunosc eu pun botul la multe treburi numai la din astea nu. Au suficientă zeamă sub căciulă ca să știe că vrăjeala e vrăjeală. Or să achite ele nota de plată integral, doar ca să poată să se ridice de la masă și să plece dacă nu ești suficient de inspirat să le întrebi dacă vor să se fută, în loc să o arzi cu Eminescu atunci cînd ele au chef doar să se ardă. Preferă să rămînă neumblate la clitoris de ajungi să tragi cadre macro cu pînzele de păianjen care or să le crească în vagin decît să își lase creierul să fie făcut harcea-parcea cu mimozeli din astea.

Muierile pe care le cunosc eu tipăresc mămăliga cu vin de butuc și îți bagă furculița în mînă dacă ai tupeul să încerci să le iei paharul dinainte cînd li s-a năzărit lor să se pună pe pilit. Înjură atît de plastic și inventiv că fac să cadă în admirație pe toți bărbații din autobază. Eram odată mai mulți amici la o bere și una dintre fete a reprodus o serie scurtă de înjurături de ne-a făcut pe toți bărbații să fluierăm și să ne căutăm în pantaloni ca să ne convingem că avem coaiele cu noi. Dacă te-ar auzi una dintre astea cu treburi cu mintea într-o mînă și inima în cealaltă ți-ar spune să ți-o iei singur în palmă că pe a ei nu o pupi.

O singură dată am avut curaj să atentez cu texte din astea la inteligența unei prietene și mi-a fost de ajuns. S-a uitat la mine de parcă eram extraterestru din ăla din Ziua Independenței, s-a apropiat și m-a ciocănit la tîmplă. M-a întrebat dacă vreau să mă bage în friendzone fără drept de apel așa că m-am redresat și mi-am revenit urgent. E adevărat că a trebuit să îi dovedesc că a fost doar o glumă proastă. M-a costat două sticle de vodcă și a trebuit să mă care beat mort pînă acasă în timp ce ea nu avea nici pe dracu’ dar a meritat. După ce m-am trezit mi-a mulțumit cum a știut ea mai bine că am lăsat-o să îmi arate că ține la băutură mai mult decît mine. Cu astea e bine să te împrietenești. Nu o ard ele cu echilbrul minții și al inimii dar știu să te echilibreze și să te ducă la punct fix atunci cînd nici latitudinea și longitudinea sau Google Maps nu mai știu să te ducă acasă.

„Promit că asta este ultima țigară”, spuse bărbatul cu voce tare și în timp ce scăpără un chibrit și o aprinse ecoul se rostogoli prin încăperea unde se afla. O fumă pînă la filtru, trase un ultim fum și după ce strivi chiștocul sub talpă simți o amețeală puternică și o durere ascuțită în piept. Vru să se ridice dar nu mai apucă să o facă. Simți cum se învîrte camera cu el, duse o mînă la piept și se prăbuși. În ochii deschiși, ficși, se citea mirarea.

„Îmi place să îi fac pe oameni să se țină de cuvînt”, murmură Moartea, apoi închise carnețelul în care bifase numele bărbatului, se ridică de pe scaunul pe care stătuse cît timp îl privise cum fuma, se întoarse și ieși.

SFÎRȘIT

Sunt tripanofob. Adică îmi este frică de ace. Sau mai bine zis, nu îmi este frică, că frică nu îmi e. Nu stau acum să despic tripanofobia în patru, asta poate face oricine cu o conexiune la net și un browser. Nu e frică propriu-zisă, că frică nu îți e. Pur și simplu, te apucă cu leșin din capul pieptului, te ia cu vîrcolaci și ți se rupe filmul. Și nu neapărat atunci cînd ești cu acul în preajmă ci uneori doar dacă te gîndești la chestia în sine în timp ce stai acasă la tine în pat, departe de orice policlinică, spital sau cabinet medical pe unde circulă ăia care vor să atenteze la epiderma ta și să-ți sugă ce-ți curge prin vene. Îți dai seama ce mișto ar fi să faci sex și exact în timpul ăla să îți imaginezi puternic cum îți ia cineva sînge? Să leșini la propriu? Asta ar ridica mîndria partenerului cu cîteva grade. Pfoai de viața mea, realizezi ce i-ar trece respectivului sau respectivei prin minte? “A leșinat din cauza mea, Doamne Dumnezeule, sunt dinamită în pat!

Am citit niște studii conform cărora treaba asta are rădăcinile pe undeva prin paleolitic, cînd oamenii peșterilor leșinau ca răspuns la agresiunile fizice în care se foloseau arme contondente, cuțite, săbii, treburi. Că are legătură cu teama de a nu fi tăiat, înțepat sau mai știu eu ce. Științific are legătură cu ceva vasovagal și presiunea sîngelui. Eu unul mă simt cît se poate de paleolitic atunci cînd se apropie de mine vreun practicant de științe medicale cu un ac în mînă. Gata să mă înțepe și să îmi ia sînge. Eu țin foarte mult la sîngele meu, ce dracu’ or vrea ăia cu sîngele meu? Sîngele e făcut să stea în corp și să-și facă treaba acolo, nu să-l scoatem afară.

Faza e că nu știu cum naiba de m-am căpătat cu fobia asta, cînd am fost mic m-au operat de o tîmpită de hernie, că săream ca maimuța de prin copacii lui bunicu’, și pe vremea aia nu te adormeau cum se face acum (cred), nuuuuu… Am avut parte de o rahidiană de toată frumusețea, cred că așa-i spune la aia pe care ți-o face-n coloană. N-am avut nici pe naiba. M-am cocoțat pe masă, m-a apucat o asistentă de mufă și m-a băgat cu capu-ntre țîțe, cică să mă țină fix, să nu mă mișc, (nici nu aveam cum, era primul meu contact cu niște țîțe mișto, în momentul ăla aș mai fi cerut vreo 10 rahidiene, atît de mișto era acolo), și careva mi-a vîrît acul. Eram atît de fericit că nici nu am băgat de seamă că după ce m-am întins pe masă nu am mai simțit picioarele. Cred că și tripanofobia are fobiile ei, gen gagicile cu țîțe mișto care te apucă și te bagă cu capul între ele.

Primul leșin efectiv l-am trăit cîțiva ani mai tîrziu. Prin școala generală, era o campanie de vaccinare sau ceva de genul ăsta. N-a venit asistenta școlii în clasă, ne-a chemat pe rînd în cabinet. De reținut că încă nu aveam habar ce e aia frică de ace, că nu îmi era frică de ele. Asta e toată chestia, te duci să te înțepe, nu-ți e frică dar tot leșini. Sau uneori te ia doar cu călduri, nu mai ai aer, îți bubuie capul, te sufoci și altele, nu fac pomelnic că e lung. De revenit îți revii după vreo oră-două sau mai mult de la caz la caz. Bun, și-mi vine rîndul la băgat ac în picior, că era vaccin care se făcea în pulpă. Împreună cu mine mai era un coleg, că ne duceam cîte doi. De ținut de mînă nu ne-am ținut din cîte îmi amintesc. Îi face ăstuia injecția, vine rîndul meu, dau nădragii jos, pregătește respectiva seringa, mă-nțeapă și mi se rupe filmul. Sau presupun că a fost cam așa. Asta e chestia cu ruptul filmului, cu leșinul adică, că nu îți dai seama cînd se întîmplă. Cînd am deschis din nou ochii, aia îmi dădea palme și colegul îmi turna apă rece-n cap. A durat ceva vreme să-mi revin complet. Ăla mi-a spus după aia că tremurau chiloții pe el, a crezut că mai aveam puțin și muream, așa cum dădusem ochii peste cap și m-am prelins ca o balegă pe jos. Așa am aflat că am chestia asta, frică de ace adică. Despre care tot nu pricep de ce îi spune frică, că mie nu-mi e frică. Presupun că-i spune așa pentru că e prea al dracului de complicat să explici unora pe care nu-i duce memeaca cum funcționează de fapt treaba asta. Așa că-i mai simplu să-i zici frică, deși nu e.

De atunci am mai pățit-o dar, băiat deștept cum sunt, avertizam de fiecare dată personalul medical că am fobie de ace. Unul odată a rîs și a spus că fac mișto. Asta pînă am întrerupt filmul pentru pauză de publicitate și a trecut la chestii forte. Adică palme, apă, craci la nouăzeci de grade și multă ciocolată ca să mă pună pe picioare.

Cea mai recentă a fost de la niște analize pentru o angajare. Merg la cabinet, îmi ia tensiunea, chestii, după aia “Hai să luăm și sînge.” Luăm, am zis, da’ vedeți că am tripanofobie. Asistenta se uită la mine, în treacăt fie spus era bună cu draci, și spune că “hai să luăm mai întîi glicemia, să vă deprindeți cu atmosfera.” Asta m-a dat pe spate, eu mai aveam puțin și urma să văd cum este să te decorporalizezi iar pe ea o durea de atmosferă. Mi-a stat pe limbă să-i spun să pună niște Tchaikovsky, că așa leșin eu mai fără dureri de cap și fără prea mult spectacol. Hai și cu glicemia mai întîi, îi zic. Întind mîna, îmi ia degetul, îl unge cu spirt și mă trezesc la orizontală. Ea mă ținea de picioare, cu ele în sus și de jur împrejur tot personalul clinicii. Ați înțeles că nici de luat glicemie nu am fost bun, n-a apucat nici măcar să vadă unde să mă înțepe. Evident că aveam la activ și în deplină desfășurare toate care vin la pachet cu fobia asta tîmpită. A durat ceva pînă am putut să o aud cum mă întreabă de cum mă cheamă, unde sunt etc. Plus sudoare rece, amețeală, gust tîmpit în gură și mai gîndiți-vă voi și la altele, că vă trec sigur prin cap.

A durat ceva pînă am scăpat de acolo, nu m-au lăsat să plec decît pe picioarele mele. Cred că m-am îndrăgostit de vreo două fete de acolo, prea se purtau toate frumos cu mine. Adică una dintre ele a plecat și a cumpărat cornuri cu ciocolată ca să mă pună pe picioare. Am băgat în mine ciocolată, apă ca un bivol, cornuri, croissant, ce mai, aveam cea mai bună glicemie din univers. Mă iubeau toate. După aia mi-a spus una dintre ele că mai rar ca mine, că am anunțat în prealabil de toată tărășenia, au știut la ce să se aștepte. Mai ales că, cît a durat recuperarea, am stat puțin la bîrfă despre fobie și au băgat de seamă că m-am interesat de ea, m-am documentat. Cînd am început și cu vaso-vagal și cu paleolitic deja eram caz deosebit. Una peste alta nu mi-a părut rău că am leșinat. Se putea să nu leșin, că mi s-a întîmplat și așa, adică doar să mă ia cu călduri și treburi dar să nu leșin. Am plecat de acolo cel mai iubit dintre pămîntenii care leșină, după ce am trecut și pe la doamna doctor care m-a felicitat și ea pentru curaj.

Ideea e că nu știu dacă o să scap vreodată de fobia asta, cică de multe ori dispare de la sine. O fi așa, n-o fi așa, cine știe. Am însă un sfat pentru alții care ca și mine se varsă pe jos cînd e de înțepat: pune-ți dracului mîna și spuneți, vă spun eu că nu sunteți deloc macho dacă vă țineți gura. Și știți de ce? Vă spun eu de ce.

Pentru că tripanofobia este, din nefericire, una dintre puținele fobii, din miile cîte există, care efectiv poate să ucidă și chiar ucide.

(notă: chiar sunt tripanofob, textul ăsta nu e ficțiune)

Nu îmi trimiteți cereri de prietenie și nu interacționați cu mine decît dacă știți în ce vă băgați. Am ars unfriend și block de vreo cîteva sute de ori pînă acum pe criterii ce unora le pot părea absurde și nu sunt interesat de achiziții noi în cercul meu de oameni tîmpiți, cealapatii, fără țigle pe casă, care circulă în pula goală la două dimineața pe acoperișuri, dar care au zeamă sub căciulă cît să dea de gîndit la șlehte întregi de din ăștia care nu știu să numere pînă la douăzeci dacă nu se descalță. Nu vă ghidați, atunci cînd apăsați pe butonul ăla, după poveștile pe care le scriu, după bancurile pe care le mai azvîrl pe aici sau după ochelarii pe care îi port pe nas și îmi creează un aspect extrem de dat dracului de intelectual. Nu sunt ce credeți. Sunt născut direct din fofoloanca durerii la bască, frate geamăn cu sarcasmul și văr primar cu ironia. Nu perii muieri sub coadă ca atîția alții, cotrobăind prin desagi cu poezie, nu ader la nici o cauză mai mult sau mai puțin nobilă, nu cred în nimic din ceea ce formează miezul credințelor altora și puțin îmi pasă de postări subliminal lacrimogene, pisici afișate pentru like-uri și manipulări textual emoționale. Miros vrăjeala ieftină de la o poștă și mă piș pe ea cu boltă în timp ce stau crăcănat cu o talpă în chiuvetă și cu cealaltă între ochiurile de la aragaz. Nu aloc timp prea mult accesării rețelei ăsteia de socionulizare și cînd o fac o fac doar pentru a vedea ce mai fac ăia care gîndesc. Dacă ai citit pînă aici cugetă cîteva secunde dacă ești din ăla care gîndește. După aia numără pînă la 21. Dacă ai reușit să o faci fără să te descalți, felicitări. Înseamnă că nu produc copacii oxigen de pomană. Dacă nu, atunci vezi poate există operații estetice de implantare a unui deget în plus. Nu, asta nu te va face deștept, doar te va ajuta să numeri pînă la 21.

Nu sunt sănătos la cap și nu mă emoționează modelul actual de gîndire, ăla de mimoză cu poșetuță și volănașe, gene fîlfîitoare și oftat din rărunchi. Nu suport mediocritatea și slaba calitate, indiferent de domeniu sau orientare, și poți fi sigur că o să ți-o spun direct dacă ne intersectăm. Eu sunt ăla care spune ”Să-mi bag picioarele, ce tîmpenie absurdă!” atunci cînd o sută de indivizi din ceata de pupători de profil spun ”Vai, ce minunăție!” Nu mă încălzesc like-urile și nu am o limită superioară a numărului lor, limită care odată atinsă îmi provoacă orgasm.

Nu scriu ca să plac și sunt puțini cei cărora le place ceea ce scriu, texte cu subiecte comune sau povești. Nu îmi este teamă să scriu altfel decît scriitorimea de carton și în nici un caz nu mă încadrez în curentul de nouă generație care mulge vaca pseudorealității pentru că asta dă bine și este accesibil ălora care nu au habar ce înseamnă ficțiune și carte bună. Sunt ăla care îți ia virgula în vîrful organului genital dacă nu ai habar de scris și dacă scrii pentru că te-au cadorisit adulatorii cu laude pe care le-ai ascultat cînd de fapt ar fi trebuit să înveți să faci o ciorbă.

Nu mă înmoi cu poze cu pisici, nu cad în nas în fața motivaționalelor de doi lei și-o firfirică, nu mă impresionează cugetările de adolescent scrise de un om de 30 de ani, nu cad pe spate în fața unor avalanșe de poze narcisiste. Mă doare-n cot de descoperirea pietrei filozofale pe internet și de apa bătută în piua cuanticii de maidan motivațional cînd tu nu ai habar care este definiția curentului electric și care este diferența dintre masă și greutate.

Nu îmi trimiteți cereri de prietenie și nu interacționați cu mine decît dacă știți în ce vă băgați. În felul ăsta scăpați de corvoada de a îmi da unfriend sau de a mă bloca dacă descoperiți că am scris ceva care vă atacă sistemul de credințe sau convingerile.

Vă pup pe fildeș.

Culoarul

Noapte. Unsprezece spre miezul nopții. Trenul țăcăne și înghite kilometri de șină. Stau pe valiză și rumeg restul de 7 ore pe care le mai am pînă unde trebuie să ajung. În compartiment, scaunul meu, închiriat cu suma de bani înscrisă pe biletul din buzunar, își doarme somnul gol. El în compartiment, eu în capul vagonului, pe culoar, pe valiză. Valiza mare, spațiul pentru bagaje de deasupra capetelor, prea mic. Și în mine, neîncrederea să o las singură, nesupravegheată iar eu să dorm. Îi țin companie, am lăsat scaunul să doarmă singur.

Ici și colo trenul își mai trage sufletul prin vreo stație uitată de lume, pierdută în beznă și răcoare. Cîte-un adormit se trezește, se freacă la ochi și „Aici e…?“. Coboară și noi plecăm mai departe. Locomotiva trage, noi ne ținem după ea. Cînd și cînd controlorul trece, caută din priviri care s-a mai urcat, care a mai coborît la ultima stație. Apucă biletele întinse, le caută din priviri destinația, le mușcă cu cleștele. Pleacă mai departe în noaptea străjuită de becurile de veghe înfipte în tavan.

Pe undeva dintr-o stație bărbierită cu piatră cubică și păzită de cascheta atentă a șefului de gară, urcă doi. Un el și-o ea. Îmbrăcați, vai de mama lor, două cîrpe mai puțin și-o suflare de vînt și rămîn dezbrăcați. Două papornițe pline cu ei știu ce. Le-azvîrle el sus, urcă, apoi întinde mîna și-o trage și pe ea după el. Caută cu ochii în jur, răsuflă și înghesuie bulendrele într-un colț mai ferit. Scoate o cîrpă, o întinde pe jos și se înghesuie pe ea, cu dînsa ghemuită la pieptul lui, înfășurată cu brațele de jur-împrejurul pieptului plin de tatuaje. Par că se scufundă în somn deși ghicești din tresărirea pleoapelor că e veghe iepurească.

Mă uit la ei, cum stau înșurubați unul în celălalt. El stă cu un braț după ceafă, celălalt îl are înfășurat pe după ea, o strînge la piept. Un tatuaj spălăcit, vechi, se-ntinde pe toată lungimea lui, “Te iubesc, Lauro, să moară mama!” Mă izbește gramatica corectă a scrisului și semnul exclamării de la sfîrșit. Îmi alunecă ochii pe brațul ei pe care îl apasă peste pieptul lui și bag de seamă un tatuaj bătut cu același scris, aceleași litere, aceeași culoare veche, spălăcită. “Și eu, Fane, să mor eu!” Prea mare potriveala. Judec la o clipă de undeva departe în trecut cînd cei doi și-or fi bătut în carne iubirea pe care o poartă. Unul pentru celălalt. Te uiți la ei, nu par a avea 8 clase împreună, și totuși în scrierea corectă gramatical ghicești că au vrut să se iubească corect, sincer și curat pînă și în scris. O iubire care nu acceptă greșeli de exprimare. Și cînd ți-o bați în carne e pentru totdeauna, nu o poți greși încă de la început.

Vine nașul, dă cu privirea de ei. Îl scutură pe el de umăr. Tresar amîndoi, deschid ochii și privesc speriați în jur. Dau de naș, se ridică. Urmează vorbe repezi, dat din mîini, voci tremurînde, „Sîntem de 4 zile pe drumuri, nu fi rău…” Trei minute, vorbe schimbate iute, inima ceferistului se deschide. A văzut ceva în ochii celor doi. „Bine, dar numai pînă la…” Și pleacă mai departe, din vagon în vagon.

Cei doi se cuibăresc iar. Înainte de a închide ochii, ea îl apucă de tîmple și îi mușcă gura. Își plimbă după aia mîna prin părul lui prăfuit și aspru. Se strînge lîngă el și închide ochii. Ghicesc pe fața ei durere, oboseală, plîns. Dar peste toate astea se-ntinde liniștea și bucuria că omul ei este lîngă ea și nu pleacă. Și-l strînge tare. Iar omul își lipește obrazul de creștetul ei și-o ține bine, să nu-i scape. Că e a lui.

Bat cu degetele în valiza de sub mine și privesc afară, în noapte. Mai e pînă dimineață… Țăcănitul roților ne leagănă. Mie îmi leagănă veghea leneșă, lor le leagănă somnul de cîteva stații. Undeva în față este stația lor. Și mai departe și a mea…

SFÎRȘIT

Am asistat recent la o scenă. Nu spun unde. Pe scurt, o echipă de trei tineri au demontat o ușă dintr-un loc și au transportat-o pentru a o monta în alt loc. Au demontat ușa, au transportat-o și cînd au ajuns la noua locație au băgat de seamă că este mai mică decît tocul unde doreau să o asambleze. Lăsînd la o parte faptul că nu le-a trecut prin minte să măsoare noul toc, pentru a vedea dacă se potrivește, înainte de a demonta ușa și de a o transporta pînă acolo, după ce au constatat că nu au cum să ducă la îndeplinire ce și-au propus au mai petrecut vreo 10 minute dîndu-și cu presupusul de ce nu merge. Ar fi fost de rîs dacă nu ar fi fost de plîns. Chiar mai aveam puțin și plîngeam. Am plecat cu un gust amar.

Ăștia sunt ăia din generația Z, generația care știe ce a fost înainte de Big Bang dar habar nu are că pentru a înșuruba un bec ai nevoie de o singură mînă, nu să îl suni pe cumnatul care are el un prieten care știe un băiat. Au nevoie de Siri ca să le spună pe care parte se rupe ambalajul prezervativului înainte de a-l scoate ca să îl folosești. Dacă mergi cu unii dintre ăștia la un grătar în pădure și nu au semnal la internet ca să caute tutoriale pe Youtube nu știu de unde să ia lemne pentru foc și le e frică să dea cu bățul de chibrit pentru că nu știu pe care scăpărici se aprinde și pe care se stinge. Blesteamă magazinul de articole sportive că le-a vîndut cort fără montare cu comandă vocală. Dimineața, cînd se trezesc în orăcăit de broaște, se întreabă unul pe altul care are sonerie așa mișto pe telefon că o vor și ceilalți.

L-am întrebat pe unul odată ce oră este. Văzusem întîi că are ceas pe încheietura mîinii. L-am privit cum bagă mîna în buzunar, scoate telefonul, îl consultă și îmi spune. Am mai privit o dată ceasul de pe încheietura lui, am băgat de seamă că era unul clasic, cu limbi, și mi-am văzut de drum. I-am mulțumit, mulțumind la rîndu-mi lui Dumnezeu că doar a consultat telefonul ăla și nu l-a întrebat și el la rîndu-i cît e ceasul. Dacă o făcea și pe asta cred că îmi stătea ceasul.

Circula cu ani în urmă o serie de cărți, bune de altfel, care explicau tot felul de treburi pe înțelesul tuturor. Mură-n gură, cum s-ar zice. De aia mă gîndesc că dacă i-ar da cuiva prin minte să mai scrie una, dar mai aproape de timpurile noastre și despre subiecte și practici mai agățate în viață, ar deveni putred de bogat. Și cu un titlu cît mai sugestiv și mai pe măsură: ”Cum să te ridici din pat și să mergi la baie ca să te piși… pentru to(n)ți”.